Departe, aproape

„Critici români de aziˮ(autor : Răzvan Voncu, editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020),constituie una dintre lucrările principale de teorie literară postdecembriste și un must read al oricărui cititor pasionat. Convențional, discursul critic își propune investigarea contribuțiilor maeștrilor-arhitecți(critici, istorici literari, comparatiști și teoreticieni, eseiști)care au dezvoltat edificiul literaturii naționale în ultimele decenii. Cu toate acestea, manualul de arhitectură literară își debordează, strălucit, misia recuperării tradiționaliste. Nu trebuie să ne mulțumim să le întoarcem vizita înaintașilor păstrați în efigie, este de părere autorul, important este să le privim isprăvile în surjecția exegezelor prezentului. În felul acesta, vom avea ocazia să le descoperim actualitatea și  funcționalitatea în continuum-ul viu al literaturii, în care se cuprinde și se maturează, hegelian, spiritul literarității. „Clasicii nu sunt deloc învechiți. Noi suntem învechiți, dacă nu ne dovedim capabili să spargem clișeele intrepretării consacrateˮ.

Ceea ce evidențiază, până la memorabil, acest demers, este privirea auctorială exhaustivă care primește textul, și oficiul critic de înaltă ținută. Maniera în care Răzvan Voncu își întâmpină opera reamintește faptul că istoria și critica literară nu sunt decât „două etape ale aceluiași procesˮ(George Călinescu), iar istoria este, la rândul ei,„scriiturăˮ(Roland Barthes). Avem foarte puțini literați care pot înlocui astăzi, cu dexteritatea și competența eruditului bucureștean, perspectiva critică cu cea diacronic-istorică, ca într-un joc aproape-departe (pentru a ne raporta la formula profesorului Paul Cornea). Partizan al ambiției interbelice a „lucrului bine făcutˮ, și al ideii lui Henri de Montherlant („te poți pronunța asupra unui scriitor după ce-i citești integral operaˮ), autorul vrea să înțeleagă diferența specifică și suflul vital pe care compunerea îl imprimă schemei culturale. Istoricul literar simte când este indicat să îndepărteze obiectivul, să facă pasul înapoi din fața arșiței textuale, pentru a înrăma în cercurile generaționiste (Ion Vlad, Ovidiu Drimba) și a reflecta asupra dinamicii inteligenței și gustului – așa cum știe, în calitate de critic, să apropie cadrul cu „jubilația lecturii proaspete, a unei valori încă nefixateˮ, pentru a supune creația estetică acizilor paradigmatici diverși (grila mentalistă, comparatistă, antropologică). Pe bună dreptate, în fața operelor de anvergură abordul istoric tinde să capete ascendență asupra celui critic, fără ca prin aceasta să îl bruieze sau să îi afecteze acuitatea – mărturie, în acest sens, stă analiza aplicată „Studiilor transilvaneˮ a lui Ion Pop ; o strategie justificată, pe de o parte, de amplitudinea proiectului tratat, iar pe de alta, de nevoia atingerii scopului – și anume obținerea unei „lecturi funcționale, complete și coerente, a întreguluiˮ. O perspectivă perfect aristocratică – pe care o regăsim exprimată, anterior, în volumul „Arhitectura memorieiˮ din 2016 („E numai și numai neputința noastră dacă din menhirele misterioase ale operei lor vedem doar cariile și fisurile, ignorând săgeata gândului îndreptată spre Absolutˮ) – a unui critic atent la ramificarea naturală a noului din corpusul cultural colectiv, care susține o continuitate istorică selectivă, în lipsă căreia „nu există tradiție, iar fără tradiție (atenție : nu tradiționalism)nu există nici literatură, ci numai cărți, autori și, eventual, bananeˮ.

Cel mai adesea, autorul pătrunde curios „în pivnițele textuluiˮ(Jean Pierre Richard), unde se dovedește interesat de procesul distilării conceptuale(„istorie criticăˮ – la Nicolae Manolescu, „expresivitate involuntarăˮ – la Eugen Negrici),de modurile în care noțiunile se distribuie în clasele firescului teoretic și de circuitele pe care le descriu prin ceea ce am putea califica drept realitate culturală. Mai mult decât orice, criticul se preocupă să identifice Spiritul autentic cu care opera teoretică intervine în concertul unității literare comune. Spre exemplu, Dan Cristea „surprinde tectonica literară a momentuluiˮ, Lucian Raicu realizează „prima interpretare modernă a lui Rebreanuˮ, Liviu Petrescu împrospătează „raportul dintre regional și naționalˮ, iar Horia Roman-Patapievici, aduce o „lectură paradisiacă diametral opusă perspectivei blagieneˮ. Recent-apărutul „Abis luminatˮ al lui Nicolae Balotă(2018)reușește o „radiografie precisăˮ a Clujului în anii regimului care „a înlocuit vechea ordine a României cu o anarhie, camuflată sub masca rigidă a ideologiei și ținută în frâu prin represiuneˮ, iar Ion Manolescu apără „lărgirea canonuluiˮ(2011). Uneori, metoda este cea care produce noul(stilistica diacronică la Mihai Zamfir, „impresionismul în grila polifonicăˮ la Romul Munteanu, critica–recherche  a Taniei Radu, sau cea „simptomatologicăˮ a lui Virgil Nemoianu),alteori acesta ține de Categoriile sitei de selecție, sau de stil. Axioma potrivit căreia vârsta hermenuticii aparține  metabolismului literar îl face pe cercetător să ancheteze viața socială a operei, receptarea și  reverberațiile pe care le provoacă în ecosistemul cultural(de exemplu, influența studiului „Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategiiˮ, a profesorului Florin Manolescu, în revizuirile ulterioare ale lui Ștefan Cazimir, Mircea Iorgulescu, până la Ioana Pârvulescu).

Aparte roadelor estetice, hermeneutice și istorice aduse de munca arhitecților, cercetarea subliniază beneficiul pedagogic(calilogic), dar și efectul suportiv pe care o literatură epurată critic îl poate avea în supraviețuirea noastră cotidiană. Iradiind împrejurul lecturilor studiate, exegetul află, câteodată, sclipiri etice difuze ; privită din acest unghi, cartea se preschimbă într-un portret moral al criticului, ca iubitor de literatură – profil din care, alături de curaj și dedicare („criticul este un soldat al literaturii, dar un soldat veșnic insubordonat, conștient că ascunde în raniță bastonul de mareșalˮ),nu pot lipsi „respect față de valori, primatul culturii, necesitatea învățării și a competenței, și nu în ultimul rând, bunul-simț și măsuraˮ. Alături de ceilalți, autorul respectă o conduită morală. Deși susține imunitatea temporală a operei autentice și îi însoțește, încântat, pe Mircea Anghelescu sau Dan Horia Mazilu de-a lungul hrisoavelor și a cronicilor medievale sau moderne, universitarul „vechistˮ nu se sfiește să îmbrace, atunci când este cazul, roba criticului-avocat și să intenteze procese de reabilitare textelor nedreptățite(,„Eminescu, poem cu poemˮ).

Cercetarea de față nu este o carte care se dorește „perfectăˮ. I se vor reproșa, de bună seamă, „omisiunile listeiˮ, poate articulațiile argumentării. Creatorul ei își asumă sacrificarea preciziei taxonomice idealului unei „viziuni integratoare asupra literaturii româneˮ. „Critici români de aziˮ este o compunere onestă și accesibilă a unuia dintre cei mai străluciți exponenți ai noii critici, care se definea, încă din 2001, «independent, ireverențios față de prejudecăți și „idei primiteˮ, aspru cu mine însumi și, prin urmare, și cu ceilalți» (ˮSecvențe literare contemporaneˮ),care obișnuiește să pornească în largul operei literare fără partis-pris-uri : „fiecare metodă (ca și fiecare specie literară) are valoarea celui care o utilizeazăˮ. Este o lucrare care se citește cu plăcere și care ne transferă încrederea într-o literatură de calitate, pe care generațiile trecute au făcut mai mult decât să o aștearnă, cuminte, pe hârtie : au trăit-o. Comparativ șuvoiului care inundă rafturile librăriilor, opera mai are o calitate, esențială – și anume loialitatea definitivă acordată valorii, care, de sub straturile axiologice aluvionare ale zilelor noastre, strălucește, ascunsă, și rezistă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *