Poate că geniul lui Buzzati, atât de elegant, de înşelător şi de fantasmatic, se exprimă cel mai puternic şi simfonic în prozele sale scurte. Este la mijloc, aici, dobândirea unei perfecţiuni a concentrării, a încadrării expresiei şi himerelor sale în limitele povestirii. Buzzati a fost, graţie uceniciei sale de la “ Corriere della serra”, un virtuoz al coloanelor, un maestru al formei care se mlădie. Textele se strâng, piesă cu piesă, spre a alcătui un ansamblu polifonic, în economia căruia temele circulă, iar obsesiile revin, spre a alimenta materia hipnotică a paginilor sale.
În “ Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri”, Buzzati dezvăluie această claviatură ce aduce împreună absurdul, sarcasmul, distanţarea de moralist şi imaginaţia sa fantastică. Ordinea narativă impecabilă, aparenta limpiditate a stilului ascund insurgenţa sa. Dincolo de claritatea scriiturii se află abisul spre care se îndreaptă Buzzati. Contemporan cu cei din jurul său, locuitor al unui Milano cenuşiu despre care relatează, în manieră fals- documentară, Buzzati posedă, asemeni lui Magritte, un dar al insolitării. Buzzati este un rege Midas a cărui atingere schimbă compoziţia obiectelor .El preia ceea ce este familiar, spre a retopi în magma alchimică a unui coşmar descris cu ochii deschişi. Pentru Buzzati, absurdul este la fel de important ca şi pentru Camus sau Kafka,de vreme ce drama modernilor este, în ultimă instanţă, imposibilitatea regăsirii sensului în lumea pe care o locuiesc.
Textele lui Buzzati nu sunt filosofice în manieră explicită, dar îşi dezvoltă, organic şi rebel, propria lor viziune despre om şi devenirea sa. Şi poate că doar Camus îl egalează în intensitatea cu care analizează condiţia de singurătate şi de exil. Oraşele lui Buzzati sunt o Pragă camusiană gigantică,un şir de camere cu uşi inchise, un şir de odăi cu ferestre zidite, un şir de străzi la căpătul căruia se află alte străzi. Surâsul lui Buzzati nu este niciodată inocent, căci el poartă cu sine povara privirii care trece şi pătrunde în intimitatea interzisă a modernilor.
Revelaţiile sale sunt revelaţiile morţii, ale imposturii, ale păcatului, ale lipsei de iubire, dar şi cele ale misterului. Peisajele pictate de Buzzati traduc această vocaţie a imaginaţiei bizare şi iconoclaste, apropiate fiind de arhitectura de realism magic a lui de Chirico. Buzzati este peste toate, ascuns în scrisul său, ca într-o monadă pe care nu poate părăsi. El este, de atâtea ori, propriul său personaj, instalat ironic în ficţiune, asemeni unui domn cu melon din tabloul lui Magritte.
“ Monstrul Colombre” comunică, prin miii de ape secrete, cu opera sa romanescă. Textele sale sunt un cifru în care se poate citi înflăcărarea romantic- vizionară din “ Secretul pădurii bătrâne”, grandoarea mitică din “ Marele portret”, radiografia solitudinii din “ Deşertul tătarilor”, dar şi teribila sinceritate autoscopică din “O dragoste”.
Recitită astfel, povestirea omonimă este egală, în dramatismul ei mitologic, cu epopeea vieţii şi morţii lui Giovanni Drogo. Monstrul Colombre, acel K, aşa cum îl echivalează lingvistic ediţiile franceze, este la fel de neliniştitor şi de inscrutabil precum deşertul contemplat de Drogo. Fiară temută, trăind pe întins de mare, el veghează destinul lui Stefano Roi. Între om şi animalul improbabil, legătura se ţese ca un blestem, ca o pânză din care nu se poate scăpa. Dar istoria lui Buzzati este, în finalul ei, o teribilă fabulă despre orbire, rătăcire şi ratare. Colombre era menit să fie poarta de acces spre fericire, înţelepciune şi cunoaştere. Fuga lui Roi de Colombre este, în cele din urmă, fuga de ceea ce ar fi putut fi. În locul unei vieţi împlinite, se află doar moartea şi pustiul. Povestea lui Buzzati se citeşte ca un apolog kafkian. Absurdul este un zid imposibil de urcat, este sensul pe care îl ratăm, spre a-l descoperi doar în pragul morţii.
Fantasticul lui Buzzati este, de atâtea ori,un instrument prin care moralistul îşi proiectează judecata: lentilele vizionare servesc spre a fragmenta, spre a multiplica, spre a interoga. Pactul faustic din ” Haina vrăjită”este grefat pe scheletul senzaţional al faptului divers. Fiecare dintre sumele de bani pe care naratorul le regăseşte în buzunarul hainei sale vine din întunericul unei crime sau al unui accident. Un teribil principiu al vaselor comunicante acţionează, iar păcatul este scris, ca într-o naraţiune gotică sau într-un film noir, cu litere de sânge.
Cât despre “ Ucigaşii de bătrâni”, metamorfoza de aici proiectează în oglindă delirul unei epoci sanguinare. Tinerii din povestirea lui Buzzati sunt, ca şi eroii lui Burgess din ” A clockwork orange”, exemplare animate de un instinct criminal infailibil. Bătrânii pe care îi urmăresc sunt victimele unui ceremonial de elaborată cruzime. Însă arta lui Buzzati adoră aceste mutaţii de plan. Ucigaşul de bătrăni devine, prin capriciu al universului, bătrân el însuşi. Cursa poate reîncepe, dar vânătorul devine vânat.
Arta lui Buzzati şterge liniile clare. Realitatea îşi are un dublu ficţional al cărui contur este de înşelătoare familiaritate. “O călătorie în infernul secolului” este textul în care Buzzati – personajul se imaginează în postura de Dante trecând în infern. De data aceasta, impulsul nu mai este unul de cunoaştere, ci de curiozitate jurnalistică. Marele ziar îşi trimite emisarul spre a relata despre lumea de dincolo, una cu care comunicarea s-a deschis, din întâmplare, în tunelul de lucru al metroului din Milano. Anacronismul este parte din arta modernilor: iadul nu se mai ascunde în tenebre, ci vieţuieşte, elegant şi monoton, în vecinătatea tehnologiei noastre. Între picaresc şi cinematografic, călătoria lui Buzzati spre lumea cealaltă este turul de forţă în care se amestecă,vizionar, sarcasmul şi decupajul mitic.
Infernul lui Buzzati este un infern pe măsura vremurilor noastre, contemporan cu boom-ul italian. Obsesiile lui Buzzati colorează acest spaţiu în culorile unui design interior universal. Iadul este închis în domeniul blocurilor de birouri, al ambuteiajelor de maşini, al profitului visat şi al repetivităţii fără de sfârşit. Infernul lui Buzzati este cel în care suntem zidiţi, la rândul nostru. În acest loc nu poate exista nici soare nici fericire simplă nici lumină, ci doar o eternă, aseptică singurătate. Tortura este exilul fără de speranţă: cerul pe care Buzzati personajul îl contemplă este cerul pe care îl arată acel Milano din care vine Buzzati însuşi. Ciclul buzzatian este o fabulă a disperării moderne, cronica damnaţiunii noastre.
“ Cei doi şoferi” este textul în care vocea lui Buzzati se distinge cu acea claritate insuportabilă a dorului. Amintirea mamei, trezită de murmurul conversaţiei dintre cei ce conduc convoiul funerar, este memoria despărţirii şi a trecerii. Căci nimic nu este mai cumplit decât această indiferenţă în care fiul îşi învăluie mama bătrână şi nimic nu este mai dureros decât acest sentiment al adâncirii în durere. Puntea care se intinde este una a regretelor şi a himerelor. Corpul de carne şi de sânge se schimbă în făptura pe care fiul o mai poate atinge doar în visele sale, în încercarea de a regăsi, în moarte, dragostea pe care, în viaţă fiind,a ignorat-o. Ficţiunea devine, în aceste pagini, incantaţie tragică a spectrelor, joc disperat cu umbrele convocate spre a lumina viitorul alcătuit din mulţimea zile egale, terne, ca nişte pietre tombale.