Contrastele premodernității

Epoca istorică a premodernismului este una a decalajelor. Exprimarea sa literară se împarte în „Istoria critică a literaturii româneˮ(autor : Nicolae Manolescu, ediția a II-a, revăzută și revizuită, editura „Cartea româneascăˮ, 2020)în trei momente principale : neoclasicismul iluminist(1787-1830), care trimite spre paradigma dionisiacului nietzscheean și  formalismul rus; romantismul(post)pașoptist(1830-1889),lecturat în cheia romantismului Biedermaier (BR)al lui Virgil Nemoianu; „bătălia canonicăˮ maioresciană și junimismul(1867-1899).Surprinsă într-o lentă  translație dinspre Orient către Occident, România rămâne scindată între mari falii sociale, marcată de dizarmonii mentalitare și de distanța civilizațională față de un Apus al cărui timbru umple paginile. Cuvântul care se repetă acum este contrast. „Polaritatea socială și sufleteascăˮ a vremii, exprimată în jurnalul lui Dinicu Golescu sub forma conflictului dintre limba franceză și greacă, se reduce abia în adierile Belle Époque, care precipită mica  burghezie caragialiană, și în vântul precapitalist, care trezește ulițele satului mitteleuropean al lui Slavici.

    De-a lungul demersului teoretic, profesorul Manolescu substituie acribia și instrumentarul istoricului literar, cu rafinamentul și polivalența hermeneutului. Sub prisma modelului dublu helix, pe care l-am îndrăznit într-un articol precedent, am putea observa cum răsucirea spiralei interpretării operează, și de acestă dată, o serie de unghiulații ofertante : sociologice(statutul femeii în societatea romantică, plecând de la romanul de consum),culturaliste(corespondența „Pastelurilorˮ cu pictura franceză de peisaj),politice(observațiile privind mixul politic de la începutul modernismului),sau identitare(imaginea țării „râvnite și demneˮ, care se înfiripă în „Dumbrava roșieˮ, și se potențează la Delavrancea și la Eminescu). Ar merita să revenim, preț de câteva observații, asupra exercițiului hermeneutic. Arta critică remarcabilă a domnului Manolescu, desfășurată sub auspiciile Adevărului estetic, mizează pe o dublă și complementară viziune, clasicist-postmodernistă. Preliminar, textul-oaspete este primit în felul direct pe care îl propuneau clasicii criticii literare : fără inflamări și proiecții, în ceea ce conține el estetic important. Examinarea canonică a receptărilor anterioare, și extragerea autenticului poate avea ca efect reabilitări,„demitizăriˮ,dar și deducția liniilor de continuitate, reiterarea imperativului close reading și constatarea actualității unor lucrări(Maiorescu, de pildă, într-un „moment al culturii noastre bântuite de duhul nediscriminator al internetuluiˮ). „Dreapta măsurăˮ pare a susține, deopotrivă, afirmarea unui principiu al dependenței textuale. Pentru a rămâne vie și a-și putea elibera particula sensului, opera literară trebuie percepută în circumscripția datului istoric(Zeitgeist), ea nu ar trebui desprinsă din filosofia auctorială și din seminția paradigmatică a momentului(teoria stilului dominant):„un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la un car cu oaleˮ. În consecință, istoricul tinde să compare manifestările romantismului românesc(BR)cu cele ale costumbrismului spaniol, iar nu cu cele ale High Romanticism(HR)-ului genetic. Într-o logică similară, părerile politice ale lui Eminescu ar trebui înțelese în matca timpului, și în relație cu gândirea conservatoare(Ioan Stanomir),și junimistă, iar nu cu cea liberală(Cristian Preda).   

Privită, în schimb, printr-o fereastră postmodernă, care scoate la lumină alteritatea, Narațiunea premodernității se transformă într-o succesiune a scrierilor originale(primul roman epistolar la C.A.Rosetti, etc.),a scriitorilor opozitivi(Heliade-Rădulescu-Grigore Alexandrescu),ale căror fațete personale contrastante scânteiază, imprevizibil, din variațiunile operelor proprii. Animat de aspirația Completitudinii, portretistul literar își așază scriitorii între oglinzile paralele ale producțiilor artistice, memorialistice sau gazetărești ; pașii ușori pe care ele îi descriu în jurul autorilor le relevă acestora proteismul, în cazul romanticului Alexandrescu, sau discrepanțele dintre brandul afișat, și drama biografică-la Odobescu și la Hasdeu. Această abordare pluralistă, caleidoscopică, ne actualizează, printr-o strălucitoare mișcare de condei, și imaginea „poetului neperecheˮ:„nu există un singur Eminescuˮ(…)„ne putem plictisi de un singur Eminescuˮ(…)„dar nu ne putem plictisi de toți Eminescuˮ.

 Noțiunea de contrast nu deține, totuși, o simplă extensiune istorică. Înțeleasă literar, ca procedeu antitetic, care sintetizează insolitul estetic prețios, el trasează făgașul criticii manolesciene. Dacă originalitatea, obținută prin adversitatea nou-vechi, este drumul regal spre valoarea estetică, „Istoria criticăˮ reprezintă o călătorie în căutarea diferenței. Atunci când nu tematizează explicit deosebirea dintre prezent și trecut, sat-oraș, natură-civilizație, sau născocesc pattern-uri(Ion Ghica),scriitorii vizați inventează tehnici, descoperă efecte. Nicolae Manolescu caută valoarea și în defileul limbii literare, care își tatonează albia prin delta lexicală, și în stilistica, deocamdată crudă. Lucrarea ne invită, așadar, să celebrăm „metafora shakespearianăˮ în „Despot-Vodăˮ, și să reconsiderăm bogăția refrenelor, comparațiilor și a epitetelor în eufonia lui Bolintineanu. Minuțios înregistrate sunt nașterea sintagmelor, dar și disonanțele neologistice romantice, așa cum sunt cele create de Alecu Russo, care „împestrița limba franceză cu românismeˮ. Tablourile sonore ale „Anatolideiˮ sunt descrise cu o cerneală tare, albastră:„verbele căderii sunt vâjâitoare, plesnitoare, șuierătoare, muginde, învolburând universul totˮ. Ambiția heliadescă de a construi un întreg Univers lingvistic pare a se opune tăieturii „riguroase, conciseˮ a frazei lui Costache Negruzzi, autorul unei perfect contrastante tehnici literare – anume contrapunctul. 

Tratarea „marilor scriitoriˮ pare să respecte patru linii de forță: evaluarea „spectacolului receptăriiˮ și recalibrarea contribuțiilor literare – sub compasul hermeneuticii complementare, respectiv abordarea demitizantă, și re-vizitarea publicisticii, din punctul de vedere al dependenței textuale. Așa cum era de așteptat, cazul cel mai interesant rămâne cel al poetului național. Departe de a se situa pe una din extremele postdecembriste, domnul Manolescu ne recomandă clasica întoarcere la carte și ne indică înțeleapta, postmoderna nuanță: de sub perdelele mitului, Eminescu ne poate aduce, încă, surprize. Mitificarea lui pare să fi alimentat „reaua interpretareˮ și manipulările, într-un scenariu al supra-licitării, care ni-l falsifică și ni-l îndepărtează. Concepția elitist-tradiționalistă, din articolele de presă, i-a fost extirpată din discursul epocii, judecată trunchiat și folosită abuziv. Argumentația critică revine, elastic, la pagina scrisă, recurge la justiția factologică(tirajul revistelor, impactul articolelor nesemnate)și sugerează suplețe : de exemplu, ideea registrului retoric dublu al Monicăi Spiridon. Povestitorul humuleștean ne apare într-o altă culoare. El ne este înfățișat în rama „culturiiˮ bahtiniene „a râsuluiˮ(Constantin Trandafir),a „lumiiˮ rabelaisiene „pe dosˮ, împinse, din oportunism, spre gratuitate. În cele din urmă, se pare că „geniul lui(…)a funcționat doar în registrul naiv și vesel al copilăriei miciˮ. Numeroase trimiteri spre lumea teatrului pricinuiesc vodevilurile și comediile caragialiene, fie că este vorba despre combaterea erorilor regizorale de încadrare, fie despre arta actorului(Ion Manolescu, Toma Caragiu). Acest „Caragiale(…)de serie neagră(…)trebuie curățat, precum au fost clădirile de pe bulevardele pariziene, în urma deciziei lui Malrauxˮ.„Neactualizat forțat, Caragiale nu pierde din actualitateˮ : din nou, revenim la spiritul și timpul operei. Cuvinte frumoase are autorul pentru nuvelistica, schițele cu insule intertextuale și pentru „geniul epistolierˮ caragialian. „Victimă a unui abuzˮ judecătoresc și a defăimării,  ca „blând supus ce se afla al împăratului de la Vienaˮ, Ioan Slavici face o figură aparte. Istoricul aduce la bară articole de presă și rânduri din „Închisorile meleˮ, amintește programul de la Putna. Dintre textele literare, sunt apreciate „Popa Tandaˮ,„Gura Satuluiˮ, și „Budulea Taichiiˮ- unde aflăm „întâiul nostru personaj istoric integral izbutitˮ – așa cum în „Maraˮ ni se dezvăluie prima businesswoman a literaturii române. 

 Aceeași complementaritate care intră în definiția hermeneuticii manolesciene(clasice și postmoderne)o regăsim și în stilul acesteia, în textura registrelor, care se schimbă cu rapiditate. Savanteria comparațiilor se transformă în confesiune sau în crochiu pitoresc, iar analiza pe text, în poezie :„excesul de interpretare(aplicat „Legendei ciocârlieiˮ a lui Alecsandri- n.n.)mai mult strică acestui basm, de o poeticitate fermecătoare și inocentă, scris într-o limbă groasă ca miereaˮ. De-a lungul discursului teoretic întâlnim, presărate, secvențe amuzante(anecdota scrierii„Mihaideiˮ de către Heliade-Rădulescu),picanterii biografice, și semințele umorului de limbaj(la Creangă). Exprimarea directă(Nicoale Stoica de Hațeg „nu se omoară să separe planurileˮ),se subțiază în neologism (intruvabil, politețea resignării), iar citatul în limba franceză lasă loc interogației(„Ce model stăin va fi avut Rosetti?ˮ),sau îndemnului :„Ascultați-o pe Kera Nastasia !ˮ(„Cum se înțeleg țăraniiˮ). 

Aparte importanței sale istorice și procedurale, termenul de contrast mai deține un sens. Examenul receptărilor anterioare presupune, câteodată, aplicarea unei funcții în două etape. Mai întâi, criticul literar sintetizează, din cearta interpretării, punctele de vedere opuse. În al doilea pas, el corectează eroarea sau blocajul printr-un salt hermeneutic care conjugă contrariile, depășindu-le printr-o formulă interpretativă înzestrată cu o putere explicativă sporită. Spre exemplu, domnul Manolescu surmontează „falsa problemăˮ a romantismului/clasicismului lui Grigore Alexandrescu, și cea a originalității poeziei folclorice la Alecsandri prin apelul la paradigma romantismului Biedermaier. Amintirea coincidentiei pare, de altfel, prezentă în conștiința auctorială – o regăsim, împletită în analiza „Anatolideiˮ, acolo unde descoperim o „unitate a contrariilor rareori atinsă în lirica noastrăˮ. Reprezentarea antinomică nu anulează, ci convertește contrastul calitativ, într-o complementaritate sincronică, cantitativă, unificatoare. Contrastul devine fața nocturnă a complementarității hermeneutice. Prin aceasta, metoda canonică obține dinamism, iar modelul dublu helix îmbracă aspectul unei diagrame holonice, în care „produsul este superior sumei părțilorˮ. Mai mult decât un căutător al diferenței, care extrage valoare din curgerea istoriei literare, Nicolae Manolescu este un critic care privește spre complexitatea simplă a operei, aflată dincolo de binele și de răul unor abordări de moment. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *