Note pentru un jurnal al despărţirii (99)

Ceea ce am învăţat, împreună, scriind acest jurnal al dragostei şi al despărţirii este să privim lumea cu ochii pe care durerea şi nostalgia ni-i dăruiesc. Ceea ce am am învăţat, împreună, scriind acest jurnal al dragostei şi al despărţirii este să regăsim cuvintele pe care le credeam pierdute, în clipa în care durerea a intrat în noi, cu acuitatea sângeroasă a unei tumori ce arde în adânc, implacabilă şi oarbă.

Şi mi se pare, adeseori, în clipele în care visez şi în clipele în care revin în faţa ecranului de cristale himerice ale calculatorului, că această nouă viaţă pe care moartea ne-o îngăduie este cea în care ne descoperim mai tandru şi mai intens ca niciodată. Căci , acum, o dată ce suntem reuniţi în anotimpul de memorie suspendată al doliului, între noi toate graniţele sunt şterse şi fiinţa care ne adăposteşte nu mai cunoaşte angoasa separării şi a tristeţii.

În cele din urmă moartea a împlinit, aspru şi melancolic, ceea ce vieţile noastre presimţiseră ca o promisiune: suntem nedespărţiţi, suntem contopiţi, la fel cum se adună, mânate de vântul de toamnă târzie, picăturile de ploaie pe un geam din casa dragostei . Moartea a desăvârşit, tenace şi tăcută, ceea ce vieţile noastre pregătiseră, ceas după ceas şi an după an: am ajuns, în cele din urmă, acolo unde ne era dat să ajungem.

Şi de aceea poate paginile pe care le visăm împreună se eliberează, treptat, de disperare şi ating, delicat, un tărâm al toamnei spectrale. Şi poate de aceea paginile pe care le visăm împreună se despart de frică şi ating, ca într-un gest al reveriei, un domeniu al oglinzilor răsfrânte şi parfumate.

Iar din acest portret pe care jurnalul nostru îl desăvârşeşte chipul tău se desenează , fugar, la fel cum fugare se înfăţişează fotografiile vieţii tale. Şi nu simt, în această prefirare de imagini, nici un semn al bătrâneţii, nici un semn al decrepitudinii, nici un semn al măcinării teribile pe care anii o duc cu ei, în curgerea vieţii. Şi nu desluşesc, în această alunecare de tonuri pastelate, nici un semn al morţii, de parcă moartea ar fi aşteptat, răbdătoare, departe de noi, acordându-ne răgazul de a contempla jocul de valuri al unei mări cu ţărmuri mişcătoare.

Şi din toate fotografiile anilor noştri se întrupează acea singură vârstă cu care tu te confunzi, aşezată în rama de ani care nu poate îmbătrâni. Este vârstă unei stranii seninătăţi, este vârsta în care pot intui, graţioasă, mişcarea de vânt a adolescentei din Focşani, este vârsta în care pot contempla, ca prin ochean de lacrimi, silueta de falduri a tinerei ce coboară pe străzile din Bucureşti, este vârsta în care pot ghici, desenate ca prin cortina de ceaţă, siluetele liceelor care te adăpostesc, este vârsta în care ascult, ca un clinchet al iernii, glasurile mamei şi al copilului care am fost, este vârsta în care profilul tău capătă claritatea cehoviană a unui personaj de teatru, este vârsta peste care frumuseţea calmă şi autumnală adaugă un strat de frunze, muzical, este vârsta în care pluteşti, ca o creatură graţioasă de mare, în acest timp al eliberării de lut.

Şi doar din unirea,treptată şi deplină, cu tine s-au ivit cuvintele unui jurnal în care am înaintat, împreună. Şi doar din sinestezica sincronie a sufletelelor noastre a crescut, ca un nor pe cerul de noapte, glasul acesta care nu mai este al meu, ci se hrăneşte din fiinţele noastre , ca o respiraţie a visului însuşi.

Din caligrafia elevului neastâmpărat vegheat de tine s-a născut, în anotimpul de doliu şi de introspecţie, scrisul de jale, de lacrimi şi de aşteptare. Iar în vârsta care te cuprinde, ca o trenă de parfum, alunec şi eu, copleşit de fericirea despletită a revederii : tăcerea reveriei se încarcă, ca într-un ţipăt al primăverii, de culorile fericirii care a fost.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *