Nimicul, o formă de captatio benevolentiae

Dacă ar fi să ne luăm strict după dedicaţia care deschide Pescarul nimicului, ,,Închinat fraţilor mei, unul de nori, celălalt de Salcâm…” (p.5) (norul fiind reprezentarea efemerului, superfluului, a constelaţiei celeste ,,heracliteene”, în continuă ,,curgere” şi schimbare, niciodată aceeaşi, alături de salcâm, copac de esenţă tare şi, prin extensie, o proză de esenţă tare), fără a conta prea mult biografia scriitoarei, ,,fraţii” (de suflet ai) Simonei Poclid ar putea fi chiar personajele de sine create, purtătoare de nume ce ies în afara cadrului onomastic obişnuit (Zvalva, Ladaf, Ledolia, Vadalia, Cobas, Hobas, Celia, Bratava, Iahav), iar ,,frăţietatea” să fie apropierea de şi comuniunea întru solitudine. Din proza ,,feminină” pe care o scrie Simona Poclid, un autor prea puţin cunoscut în mediul literar românesc, în ciuda talentului remarcabil de care dă dovadă, se degajă o anumită tandreţe, sensibilitate şi căldură, laolaltă cu grija pentru cuvânt, de unde şi desele sale incursiuni calofile. Chiar şi aşa, în ciuda feminităţii pomenite mai sus, personajul principal narator, care suplineşte nevoia de poveste a autoarei, face parte din categoria masculinităţii chemate să ,,plinească” principiul integrator dual yin şi yang, viaţa fiind percepută prin ochii unui bărbat, ce-şi consemnează într-un manuscris, simbol de tip Axis Mundi, întâlnirile providenţiale care i-au marcat-jalonat existenţa, un loc primordial ocupându-l bizarul pescar-artist, un solitar devenit la maturitate pictor, creator prin excelenţă, fascinant şi deopotrivă contradictoriu, reper incontestabil, personaj emergent, care, la rându-i, îşi spune povestea (povestea din poveste, încapsulare de tip păpuşile ruseşti Matrioşka), deschide şi netezeşte calea altor şi altor personaje readuse în prim-plan şi consemnate prin intermediul actului scriiturii. În cazul Simonei Poclid, scriitor inspirat (nu contează dacă inspiraţia este cea care o caută pe autoare sau autoarea caută inspiraţia), există o ,,triadă” sugerată de modelul antic grec. Aici, în locul binelui, frumosului şi adevărului, întâlnim tăcerea, singurătatea şi libertatea, fiecare cuvânt fiind inclus într-o subtilă definiţie dată scrisului, văzut, pe rând, drept ,,cea mai înaltă formă a tăcerii”, ,,cea mai înaltă formă a singurătăţii” şi ,,cea mai înaltă formă de libertate” (p.7). Sunt trei cuvinte de bază în jurul cărora gravitează personalitatea scriitoarei.

Dincolo de titlul percutant, Pescarul nimicului este o metaforă cu puternice reverberaţii, rod al ,,Hazardului creator.” (p.170), ce nu alătură atât semnificaţii spiritual-,,ihtiologice” (ca de pildă Iisus Hristos, pescar de oameni), cât o filosofie de viaţă, o încercare de reaşezare a lucrurilor care ne înconjoară în alte matrici fiinţiale, propriu Simonei Poclid fiind stilul original, care îmbină relatarea blândă şi accentul confesiv cu traducerea în operă a unor temeri, a dilemelor existenţiale şi a poeticităţii, ultima decelabilă din felul în care scriitoarea pune-n sarcina personajului narator masculin sensibleriile ei feminine.

Un aspect definitoriu care vizează indiscutabila originalitate şi autenticitate a Simonei Poclid (interogativă şi deopotrivă reflexivă) îl reprezintă titlurile capitolelor, în număr de douăzecişişase (tot atâtea trepte-,,ucenicii”), de tip întrebare-răspuns, pendulare între ,,raţionamentul cel rău sau raţionamentul cel bun (…)” (p.16), între inocenţă, candoare şi maturitate, un fel de acolade-tâlcuiri ce îmbină concretul cu abstractul, chestionările grave cu metaforicul în stare macră, reflecţiile cu paradoxalul, exemplificatoare în acest sens fiind: 1.Ce înseamnă să mori? (Să te naşti împotriva voinţei tale.); 5.Ce este durerea? (Un diavol cald îşi face culcuş în măruntaiele tale. Doarme. Apoi, când se plictiseşte aleargă neîncetat în cerc. Râde. Măruntaiele tale se transformă în lături.); 8. Ce este zborul? (Să îţi prefaci tălpile în coaste şi să le înveleşti în pene.); 13. Ce este timpul? (Zidul în care ni se înţepenesc oasele); 18. Ce este adevărul? (Un munte aruncat în urechea unei furnici.); 20. Ce este fericirea? (O primăvară care vine de două ori în acelaşi an.), pentru a culmina cu 26. Ce este…?, întrebare incompletă, rămasă fără răspuns, ce lasă deschisă calea suspansului şi a interpretării, totul în baza nevoii de a şti. În altă cheie simbolică, dacă e să ne raportăm la pescarul-pictor (alintat cu apelativul Dada) şi la ,,Tehnica lui suprarealistă (…)” (p.259), aşa cum e văzută de fiul său Iahav (pictor de biserici, personaj intens spiritualizat), întrebările şi răspunsurile Simonei Poclid ţin de alăturarea avangardistă de tip ,,Întâlnirea nebănuită dintre o maşină de cusut şi o umbrelă de ploaie pe o masă de autopsie.”, aflată sub spectrul surprizei, menită să şocheze, să contrarieze şi să provoace (la decodare), să iasă în afara cadrului narativ convenţional şi a tiparelor rigide. În acelaşi timp, Simona Poclid nu oferă o viziune solară asupra vieţii, ci, mai degrabă, este adepta existenţei ca suspensie coloidală, ca depunere de ,,sedimente” oricând reconfigurabile, fără o formă şi o stabilitate proprie. Bulversarea e dată şi de prezenţa mării, simbol natural ambivalent, reflex al unor stări de spirit dintre cele mai diverse, de la linişte deplină la tumult şi tormentare, alături de apercepţia temporală, ,,nu mai percep timpul” (p.14), de suspendare a lui Cronos, ceea ce împinge povestea la graniţa dintre verosimil şi neverosimil, dintre confesiunile mascate ale scriitoarei aflate dindărătul personajelor sale (,,tribulaţii sufleteşti”, culoare de fugă, ,,preventorii” şi deambulări ale sinelui) şi pulp fiction. Starea dominată e cea de spleen, de melancolie în formă continuată, fapt pentru care personajele cărţii Simonei Poclid ne apar drept ,,răscolite”, profund ancorate în realitate, imune în faţa iluzionării, cu acces direct la adevărurile fundamentale: ,,Unele zile îmi par potrivite pentru a muri. E bine să înveţi timpuriu că desăvârşirea e doar un regret. Cu cât priveşti mai des acest adevăr, cu atât îţi va fi mai lesne să-ţi întorci privirea când neadevărurile îţi sluţesc clipele.” (p.14). De întoarcere a privirii (dinspre exterior spre interior, de la gândirea prospectivă la gândirea retrospectivă, de la panoramă, prin focalizare şi schimbare a perspectivelor, la introiecţie) este vorba şi în cazul scriitoarei cu o percepţie ,,altfel”. Nu e o dovadă de ,,cochetărie” feminină sau de ,,repulsie” în faţa dejascrisului şi dejaspusului, ci, mai degrabă, o formă de vizionarism: ,,Omul este un dop de plută care astupă sticla nimicnicei.” (p.246).

Confesiunea personajului narator, ins fără o identitate clar conturată, coboară adânc în timp, fiind declanşată de contactul cu marea cea favorizantă de reverii-aduceri-aminte. Vârsta de 12 ani îl surprinde într-o relaţie dificilă cu părinţii, care nu fac exces de sentimente în ceea ce-l priveşte, de unde şi impactul negativ asupra personalităţii sale în formare, laolaltă cu cristalizarea complexelor de inferioritate. Apelativul de ,,Cocoşel afurisit” (p.4) cu care i se adresează tatăl nu are nimic tandru sau glumeţ, ci e reflexul unei stări de lehamite generalizată. Tocmai ,,afurisenia” îl face pe personaj să experimenteze condiţia damnatului (aici intră şi postura artistului creator), a personajului paria, rejectat din sânul familiei, din anturaje diverse şi din societate. Confesiunile personajului narator (care-şi aminteşte amarcordial, în spiritul filmului lui Federico Fellini) sunt un preambul, fiind cele care dau startul la confesiunile paralele (tot atâtea schimbări de registru tematic) din carte, miza fiind pe onestitate şi pe ex-plicare, pe depliere simbolică ,,în afară”, pe ieşire în afara sinelui. Copilăria personajului narator (ce trăieşte sub zodia bucuriei reprimate, a solitudinii şi a iubirii neîmpărtăşite) este una ,,altfel”, obstaculată, în contra firescului şi a timpului (vezi gestul simbolic al pruncului de a subtiliza ceasul tatălui şi de a-i fixa aleator ţagărele), cu o figură paternă castratoare în prim-plan şi cu o mamă suferindă, stinsă prematur, ce generează o proză cu efect noncelebrator: ,,Ne putem minţi la infinit. Naşterea unui copil este şi o tragedie. Femeia, în vreme ce-i şterge dosul şi îl lasă să-i pârjolească sânul plin de lapte, mişcându-şi gingiile slinoase de-a lungul areolei, ştie că libertatea nu va mai fi niciodată la fel. Pentru bărbat, forţat să asiste înţepenit la toată această transformare, cred că viaţa poate deveni insuportabilă, oricâtă iubire l-ar mâna. Suntem carne şi dezgust. Mult dezgust, răsturnat în oase, acolo unde adierea îndrăznelii ajunge târziu şi sinele mai poate doar urla pentru ultima dată.” (p.15), sau ,,(…) nu pot schimba scârboşenia asta de viaţă.” (p.16). Neliniştea funciară a personajului narator, un suflet în derivă, cu o existenţă ulcerată, ce conştientizează acut efemeritatea vieţii, dar şi un poet cu o imensă capacitate imaginativ-asociativă (creator de metarealitate -,,mi-am permis să schimb (…)” –p.17) –de unde şi revolta consumată/sublimată în scris, ce merge uneori până la detaşarea de specia umană (,,N-aş fi vrut să fiu om, ci o fiară sau o piatră. Bineînţeles, nu ştiu cum este să fii o fiară sau o piatră, dar îmi pot imagina. Puteam să fiu capătul unui cui, de exemplu, ca să sărut carnea făcută zdrenţe a vreunui creator, apoi să mă răsucesc pentru a-i arăta că păcatul meu este de neiertat. Puteam să fiu primul copac din care va creşte lemnul crucii răstignirii lumii.” (p.16-17)- este un atribut al omului contestatar, revoltat (în spirit avangardist) şi deopotrivă neputincios, ce nu are succes la ,,pescuitul” numit viaţă, cât mai degrabă se lasă ,,pescuit” sau ,,prins între reverie şi real (…)” (p.21) atunci când vine vorba de incapacitatea de a iubi: ,,M-am întrebat mereu dacă nu cumva oamenii sunt nişte scenarii. Cineva se distrează pe seama noastră din prea multă curiozitate, ca-n discuţiile sofiştilor.” (p.16). Acel ,,Cineva” poate fi însuşi Dumnezeu-Creatorul, ,,Jucător” şi Judecător Suprem, pe care însă personajul nu-L ,,lapidează” sau crucifică, ci I se supune.

Observăm, aşadar, o doză sporită de mizantropie şi de devitalizare (,,a fost necesar să învăţ că fericirea şi suferinţa sunt doar nişte cuvinte afurisite.” –idem, sau ,,Pe mine veşnicia nu mă poate ademeni. Să fii fericit pentru totdeauna sau să suferi necontenit nu sunt nişte posibilităţi care să mă înduioşeze sau să mă sperie.” –p.18), o mare detaşare faţă de verbul ,,a fi”, ce nu reprezintă un prilej de exacerbare a dionisiacului, ci, dimpotrivă, o ascundere în interiorul sinelui-văgăună (ne)luminată, în tandem cu delicata problemă a sinelui hidalgo-hălăduitor şi cu obsesia Simonei Poclid pentru oase, cartilagii şi articulaţii, simboluri care transgresează accepţiunea ,,clasiciza(n)tă” obişnuită, vizată fiind ,,osatura” existenţială (dar şi a cărţii ce o are ca autoare de proză ,,selenară”) ce se cere a fi umplută cu miez, în speţă ,,carne”. 

Deşi poet (,,N-aş putea trăi fără să-mi public cele câteva editoriale lunare, dar aş putea scrie mai multă poezie. Nu mă întrebaţi dacă se poate trăi din această muncă făcută pentru orice lume, numai pentru asta nu, căci nu ştiu să vă răspund.” –p.19), personajul narator (omul-insulă care duce o existenţă rezervată şi drămuită, în care opţiunile nu sunt generoase, libertatea există şi nu există, iar capacitatea de înţelegere limitată -înţelegerea ca act intelectual, cu origini în etimonul intelego) nu se lasă (se)dus de cuvintele mari, nu se lasă ,,pescuit” de ele, ci speculează intens cu ajutorul lor. În subtext, adevăratul ,,pescar”, cel care deţine ,,nada-năvod” este scriitoarea însăşi, ce pleacă de la câteva ,,iele”-idei sau ,,consideraţii schiloade” (p.18) şi-apoi le dezvoltă, devenind ,,cioraniană” pe alocuri: ,, (…) viaţa este un iad amestecat cu raiul.” (idem), sau abisal-,,sofistă”: ,,Ştiu doar că, între nenorocirile măcinătoare ale firii şi dorinţa de eliberare, se află un hău prea căscat, forţându-te să crezi că, dacă rezişti la suprafaţa lucrurilor, ca un trup care nu se scufundă, ci pluteşte, totul se va aşeza.” (p.19). Simona Poclid e ,,pescarul” (scriitorul-pescar) şi prin felul în care aruncă textul de tip ,,nadă” sau nada (span. nimic), prin delicateţea cu care purcede la captatio benevolentiae: ,,Eu sunt (…) în căutarea inspiraţiei.” (p.21). 

O constantă generală pentru majoritatea personajelor Simonei Poclid o reprezintă inutilitatea rostului existenţial. De pildă, în cazul Zvalvei, ,,(…) o femeie înaltă, cu sâni parcă osoşi.” (p.18), nu e ,,încăpăţânare” de a fi fericită, ci, mai degrabă o atitudine filosofică în stare brută, neconştientizată, necizelată prin educaţie, de unde şi ,,derostuirea”, ,,deconstructivismul” de care dau dovadă în general oamenii singuri. 

Există momente, rare, ce-i drept, în care Simona Poclid mai slăbeşte pedala ,,selenarităţii” şi a confesiunii grave, ocazie cu care devine ironic-acidă, ţinte predilecte fiind colegii de breaslă cu porniri misogine: ,,Oh, haide, ştiu că unii dintre voi, artiştii, le consideraţi pe femei nişte mâţe inutile, care ar face mult mai bine omenirii să stea cât mai departe de cei ca voi. Ce să spun! Voi, aleşii, unşii cu mir, care nu aveţi nevoi precum ceilalţi!” (p.20), sau ,,Gâsculiţa era o fată de 25 de ani, cu aer de scriitoare. Scria neîncetat articolaşe, romane şi maxime, frecventa marile cercuri de lectură şi avea un aer afectat de geniu care nu este apreciat.” (p.194-195).

De la pescarul-pictor, ,,pescarul nimicului” (p.23), căutătorul ,,unei mari idei” (p.24), personajul narator învaţă renunţarea, dar şi ,,prinderea” unor idei despre lume şi viaţă din experienţa ,,celuilalt”. Contrariant, ,,ireal” (idem), pescarul cu undiţă (undiţa, instrument în ,,prelungirea” pescarului) ce lansează de la mal, nu foloseşte cârlig sau momeală, nu caută să prindă pradă (Viaţa ca o pradă), ci doar mimează actul pescuitului. Altfel spus, e un pseudopescar sau un pescar oximoronic, pescarul polimorfic şi politropic, ce trăieşte în universul de sine creat (fapt ce-i atrage taxarea de ,,Nebunul” –p.34), în care noţiunea de timp nu există, ci doar împăcarea cu sinele, în care nu contează captura, ci doar atitudinea filosofic-existenţialistă, fapt reflectat şi în picturile-compoziţii de mai târziu, artă fără metodă, un fel de amor de dragul artei, expresie a libertăţii creatoare: ,,Pescarul nimicului…Cum adică, l-am întrebat eu. În vreme ce alţii pescuiesc peşti, eu încerc să prind nimicul, mi-a răspuns el, iar eu am râs, spunându-i că mai era în literatură unul blocat într-o balenă, care încerca să prindă Soarele. N-am nicio treabă cu literatura, stimabile, a răspuns oţetit, apoi nu a mai vorbit.” (p.23-24), sau ,,<<Aştept pustiul, domnule, ce nu înţelegi?>>” (p.24).

Între pescarul nimicului (fiinţă providenţială) şi personajul narator care-i aduce în actualitatea biografia se realizează o legătură indisolubilă/o ,,frăţietate” simbolică (pe ambii îi uneşte singurătatea), un fel de tandem imaginar: în vreme ce primul simte nevoia confesiunii, cel de-al doilea ,,pescuieşte” consemnând din aducerile-aminte ale acestuia: ,,Am ştiut că omul acesta curge prin mine (…). Îmi invada toată fiinţa (…).” (p.28). Aşa se face că pescarul nimicului extrage cu ,,undiţa” gândului, din vremuri imemoriale, personaje precum bucătarul Ladaf (cu biografia-i proprie), geograf înnăscut, cel care i-a marcat copilăria traumatizantă (cu o mamă bolnavă şi cu un tată alcoolic şi infidel –situaţie care obligă personajul să se descurce pe cont propriu de mic, să ,,pescuiască” de timpuriu) şi de la care a rămas cu gustul pentru poveste şi cu mirosurile îmbătătoare de cuhnie. În cheie simbolică, bogat în amintiri, pescarul nimicului este, în realitate, un pescar al (prea)plinului, pescar ajuns la înţelepciune şi la (de)plinătate fiinţială, în ciuda existenţei sale aparent searbede, arhitectură a golurilor.

De numele bucătarului Ladaf se leagă sexagenarul târgoveţ de raţe Cobas, luat ucenic la bucătărie la o vârstă înaintată. La fel ca celelalte personaje, Cobas, ,,un fel de spirit al pământului.” (p.75), singuratic, stângaci şi nedeprins cu tainele iubirii carnale,  îşi are biografia prezentată subtil de către narator.

Simona Poclid nu ,,pescuieşte” în ape tulburi, ci în ape învârtejite, învârtoşate. Scrisul pe care-l practică e echivalentul unei oploşiri. Ca şi în cazul pescarului, salvarea de sine a Simonei Poclid se produce în şi prin scris. Dacă personajul narator e poet, pescarul nimicului are calitatea de pictor deschizător de drumuri în artă. În cazul amândurora cea vizată este condiţia artistului. Tot artist este şi fratele mai mare al pescarului, mort prematur, pus însă în umbră de vizionarismul mezinului. Între fraţi, atunci când expun, se produce adesea un schimb identitar, publicul iubitor de artă făcând o confuzie între unul şi celălalt. Personajele creatoare din cartea Simonei Poclid folosesc Arta ca modalitate de expresie. Între impresie şi expresie, ei sunt esteţi, percepând femeia la nivel senzual, ca pe un obiect de artă, iar (i)realitatea din jurul lor cu alţi ,,ochi”, extrasenzoriali: ,,Pescarului îi părea adesea că salonul acela miroase a muşchi tineri şi a apă. Când închidea ochii şi mâinile îi erau atinse de mătase, un fior îi pătrundea tot trupul. Poate că aşa era şi când te apropiai de obrazul unei femei frumoase, peste care-ţi treci mâna mare şi grea cu teamă. Le văzuse atât de clar pe femeile care veneau la vernisaj, încât putea să le redea oricând gleznele, genunchii pe care nu-i vedea de sub rochii, umerii, sânii, lobii urechii, ochii şi ceafa.” (p.39). Femeile fatale din carte sunt      ,,(…) Vadalia, tânăra cu ochi bolnavi, când albaştri, când negri (…)” (p.40) şi Zvalva, ,,(…) cândva o femeie foarte curtată şi adorată.” (p.136), absolventă de Litere, care se sustrag abil de la a fi iubite pentru eternitate şi imortalizate pe pânză: ,,Cum arăta spatele ei prea alb acoperit de părul acela întunecat? Şi ce gust ar avea sânul ei, strâns de corset, eliberat dintr-o dată şi întemniţat din nou în pumnul lui?” (p.42). În seama Zvalvei Simona Poclid concentrează întreaga idee-blazon (misé en abyme) despre scris-citit. Dialogul dintre adolescenta de numai 19 ani Zvalva şi pescarul cu 30 de ani mai în vârstă este unul definitoriu. Dacă întrebările şi răspunsurile conţinute de acest dialog deschid calea către cunoaştere reciprocă şi sexualitate, cele oferite de scriitoare sub formă de borne-titluri imprevizibile de capitol ţin de jocurile seducţiei literare:

,,-Scrii şi tu?

-Nu.

-De ce?

-Scrisul este o pierdere de vreme.

-Este? Dar cititul?

-Un fel de apucătură a unei alte plăceri.

-De ce ar fi scrisul o pierdere de vreme şi cititul nu?

-Pentru că întotdeauna e vorba despre durerea altora şi nu a ta.” (p.142).

Legat de bizareriile pescarului-pictor, ,,un inadaptat fără ţintă” (p.50), ocupant al unui topos cu mare încărcătură de sens (coliba de la malul mării), personaj care se exprimă prin culoare, lumini şi umbre, trăind Natura, natura moartă şi pe ,,celălalt”, substituindu-se lor, pe lângă evazionsimul său prin artă, gestul de a se ascunde sub o dormeză, în ciuda infantilităţii aparente, echivalează cu detaşarea simbolică de lumea trivială, cu ,,înmormântarea” sa în viaţă, fiind sinonimă cu o ascundere iluzorie din faţa banalului, monotonului şi blazării: ,,Pentru arta lui, viaţa întunecată de renunţare şi mizerie era singurul semn că fiinţa continuă să se zbată şi să muşte cât mai mult din păcatul care anulează nemurirea.” (p.48).

Dacă muzicianul Hobas intră şi el în categoria artiştilor, în schimb psihiatrul Bratava, un văduv solitar, e cel care se ocupă de ,,Tratamentul prin vorbire şi visare.” (p.150), la rându-i un fel de ,,pescar” ce întinde abil ,,nada” pacientului psihanalizat. Reformulat, dacă artistul e cel care visează şi-şi pune în operă visarea, psihiatrul e cel care decodează mecansimele şi misteriile visării. 

Dincolo de ficţiune, Simona Poclid ,,urcă” în paginile cărţii sale adevăruri incontestabile, iar sapienţialitatea scriitoarei e decelabilă în cugetări de mare profunzime: ,,Din nenorocire ori dimpotrivă, nu putem niciodată să înţelegem în întregime oamenii pe care îi iubim.” (p.42); ,,Viaţa are un fel supărător de a face lucrurile să treacă şi să fie uitate.” (p.44); ,,Dăm socoteală cândva, cuiva, pentru toate mizeriile cu care ne irosim de-a lungul anilor? Oh, da, ne împotrivim urii, minciunii, deşi le săvârşim adesea şi visăm toţi prosteşte să schimbăm lumea.” (p.63); ,,Cugetul nu se odihneşte niciodată, plimbându-se de la bine la rău şi invers, alegând dintre propriile dorinţe şi laşităţi.” (p.64); ,,Nu întotdeauna ne mulţumim cu ceea ce avem, pierzând fascinaţia căutării.” (p.65); ,,Omul creşte şi îşi uită sinele.” (p.76); ,,Cel ce are sufletul prins de pământ nu poate îndura niciodată piatra.” (p.79); ,,(…) voinţa ne mână neîncetat spre dorinţă. Pasiunile ne strepezesc dinţii, iar împlinirea ne face bolnavi.” (p.82); ,,Orice vom face, nu vom putea stârpi complet răul. Nu vor dispărea barăcile, vagabonzii nu vor avea mereu de muncă, cel puţin, nu toţi, copiii nu vor fi salvaţi complet de analfabetism. Nu vom putea scăpa nici de violenţă, nici de prostie. Nu în totalitate.” (p.92); ,,Suntem mereu tentaţi să spunem că am vrea să ştim adevărul, dar oare l-am putea îndura?” (p.118); ,,Fericirea nu te poate ucide. În schimb, suferinţa da.” (p.122); ,,Adeseori ne uităm la oameni şi avem neobrăzarea să credem că îi înţelegem. Nu ştiu de unde se naşte această certitudine moartă.” (p.128); ,,Frumuseţea are această putere de a te reduce la tăcere, vrăjindu-te, năpustindu-se pentru totdeauna în inima ta.” (p.146); ,,Când priveşti viaţa de la sfârşitul ei, îţi dai seama că, dacă ai fi făcut un pas ori altul, poate că lucrurile ar fi fost diferite.” (p.165); ,,(…) există creaţii care nu pot fi niciodată cuprinse de oameni şi chiar dacă ajung la ei, sunt închinate tăcerii din jurul lucrurilor, chiar nimicului şi, de ce nu, nefericirii.” (p.170); ,,Poate că omul se iluzionează prea mult sau îşi ţine visurile şi dorinţele prea aproape de inimă, să le alerge, să le împlinească şi să le mântuiască.” (p.178); ,,Cărţile pot fi citite şi deţinând o forţă de înţelegere naivă.”; ,,Fără cultură omul este poate instinctual, dar naiv, iar naivitatea este cea mai puternică legătură cu înţelesul mistic al lucrurilor.” (p.184); ,,Dacă ne-am ridica ochii spre tot ceea ce este şi poate mai abitir spre ceea ce nu este, am vedea că totul se macină, se transformă, se naşte. Noi suntem precum colbul.” (p.207); ,,-Să suferi pentru că eşti viu, pentru că nu vei mai fi, pentru că nu poţi niciodată să ştii unde începe totul şi unde se termină…să  poţi suferi din toate aceste pricini este o iubire dezgolită în care cred.” (p.231).

În continuarea sapienţialităţii, liricitatea, puterea incontestabilă a metaforei percutante: ,,Să fiu uscat şi uşor, iar lumea să râdă, crezând că mergem să legăm Cerul de buzele unei femei ori de călcâiele unui cerşetor.” (p.17); ,,în liniştea umbroasă” (p.19); ,,Ecoul se lipea de pereţi (…)” (p.25); ,,Oricât încerca să-şi ascundă aceste gânduri în spatele inimii, ele reveneau ca un şuvoi viclean şi nu îl slăbeau nicio clipă.” (p.35); ,,Iubirea pescarului era burduşită cu iluzii şi întrebări.” (p.43); ,,Tăcerea pe care o ducea i s-a părut pescarului cel mai curat act de curaj al unui om.” (p.47); ,,Viaţa gemea în jurul lui şi timpul galopa pe şinele din faţa ochilor tuturor.”; ,,Şi speri, şi lupţi, şi speri murind.” (p.60); ,,Pescarul purta pe umeri un fior amarnic.” (p.89); ,,vieţile noastre sclifosite”; ,,strivind mucurile de ţigară ale fericirii” (p.96); ,,adâncit în genune şi agăţat de zenit.” (p.116); ,,Muzica domoală răsuna uşor, ieşea pe fereastră şi cădea pe caldarâm.” (p.126); ,,Visele sunt nişte răzmeriţe care-ţi întunecă irisul.” (p.204); ,,(…) să-şi pună puţin tâmpla pe colţul gurii ei, pentru a-şi lăsa gândurile înmuiate de gălăgia buzelor cărnoase.” (p.205); ,,Mintea mea avea o copită vrând să-i sugrume pieptul.” (p.237); ,,liniştea aceasta fără căpătâi” (p.243); ,,Am bătut cuiele îndelung, parcă ar fi intrat în carnea mâinilor lui, şi am încercat să-i amân durerea, zdrobind în inima mea dorul de a nu-l mai întâlni pe malul mării.” (p.248); ,,(…) am învăţat că arderea inimii mocneşte neîncetat şi că răul este o fâşie de câmp care merge pe lângă talpa noastră.” (p.260); ,,(…) tâmplei care se împinge-n cerul unei biserici nu îi este frică de putrezire.” (p.262). Sunt cuvinte în cheie, acorduri fine presărate pe portativ, care contribuie la plăcerea lecturii. Dacă personajul Cobas se simte copleşit în preajma bibliotecii selecte a Celiei, recunoscând că-i trebuie ,,Minte. Multă minte.” (p.184) pentru a citi, în schimb Simona Poclid are minte pentru a scrie, ,,ferestruieşte” profund ,,de-a lungul acestor poveşti nebuneşti (…)” (p.251).

Sublimă în tragismul ei, scena-reper din carte este aceea a sinuciderii pescarului-pictor, nu înainte de a da foc tablourilor şi colibei în care sălăşluia. E drama creatorului de geniu, a neînţelesului, a omului ,,altfel”, ce iese din rând, cu acces la chintesenţialitate. Focul purificator holocaustic e confirmarea celebrei butade că totul este deşertăciune, adică nimic, un nimic însă la fel de ,,oximoronic” ca şi pescarul nimicului: NIMICUL CARE CONŢINE TOTUŞI CEVA: 

,,-Ce înseamnă nimicul?

-Nimicul înseamnă…nimic.

-Ce vrei să pescuieşti, de fapt?

– Nimicul, ţi-am spus de atâtea ori. În nimic nu există timp, spaţiu ori legi fizice. Nici alte instanţe lipsite de spaţiu ori timp, precum inima ori conştiinţa. Nimicul este cea mai mare absenţă. Şi tăcere. Un pustiu.” (p.229).

Simona Poclid ,,pescuieşte” personaje, idei, poveşti, timp. A prinde şi a te lăsa prins (în plasa destinului, de febra creaţiei etc.) sunt sensuri cu care scriitoarea jonglează abil. 

Cum poate fi tradus nimicul? Des-fiinţare-aneantizare a fiinţei, viaţă între paranteze, reducere la absurd, nihilism în stare brută, revenire simbolică la starea de increat, haos vs.cosmos, uniformizare, acces la chintesenţă, replică dată lui ,,mult zgomot pentru nimic” (vezi tăcerea preferată de personaje şi statutul lor de oameni-insulă), sensul nonsensului, final existenţial, deşertăciune şi efemeridă, eşec al Creaţiei, de profundis, sfârşitul iluziilor, luciditate împinsă la extrem, perisabilitate, fragilitate, vulnerabilitate, ultima repriză, abandon total în faţa evidenţelor, starea de ,,lăut”, maieutica şi promisiunea unui nou început, crucea şi răscrucea, alfa şi omega, umanitatea şi condiţia ei tragică (,,Ecce homo”), descensus, condiţia ingrată a artistului şi pustietatea geniului, metamorfoză şi metanoia, simplitate în complexitate, abstractul în splendoarea concretului şi viceversa, ,,punct şi de la capăt”, absenţă care funcţionează ca o prezenţă (,,Nimicul este o absenţă pură.” –p.245), negarea condiţiei umane, nonexistentul existent, imaterialul, inconsistentul.

Povestire fără subiect, ce nu poate fi repovestită, colecţie de istorii personale care se generează una pe cealaltă, îndemn la reflecţie şi la dezâncrâncenare, memento, dust in the wind, carte despre solitudine şi iluzie, despre viaţă şi moarte, despre aparenţă şi esenţă, suprafaţă şi profunzime, despre destin, neputinţă, revoltă, resemnare şi renunţare, despre libertate şi iubiri reprimate, despre iluzia fericirii, despre sexualitate şi frică, despre vise, trăire şi creaţie, despre dor şi Dumnezeul cel albastru, Pescarul nimicului vine în întâmpinarea cititorului precum un braţ tandru ce se aşterne ca o acoladă pe umeri de poveste.

Ambivalentă, scriitura Simonei Poclid induce linişte, dar şi provoacă tresăriri ale spiritului. Autoarea scrie onest, departe de ,,laşităţi ale firii.” (p.181). Scurtele flash-uri când se abate de la ,,selenaritatea-i” proverbială îmbracă forma unduirii florilor de cireş în bătaia vântului, fapt care-i sporeşte melancolia. Prin Pescarul nimicului Simona Poclid învaţă să nu ţină cont de sine şi să se racordeze la ,,celălalt”. Carte de tip călăuză, carte ,,albastră”, pierdere în zenit, sumă de gânduri şi de emoţii ,,pescuite” şi-apoi expulzate-n lume, reflex al vieţii interioare, Pescarul nimicului îşi conţine provocarea. Fără a avea pretenţia de a fi epuizat sensurile lui ,,a fi” sau de a fi creionat definiţii universal valabile lui ,,Ce este…?”, scriitoarea, dincolo de ,,glodul vieţii” (p.204), se disipează în text precum pescarul-pictor în tablourile sale: ,,Vreau doar să mă ciocnesc de nimic, aidoma valului care învăluie malul, fără să-i mai pese.” (p.244). Aproape sfârşit, poemul din finalul cărţii, repetă obsesiv, ca o litanie sau o mantră, cuvântul ,,nimic”.

 

Simona Poclid,

Pescarul nimicului,

Bucureşti, Editura Eikon, 2020, 275p.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *