După consistenta carte a lui George Ardeleanu dedicată lui Nicolae Steinhardt, în 2009, mi-a fost greu să-mi imaginez că cineva ar mai putea scrie major despre subiect. Monografia dădea impresia de exhaustiv, ceea ce și era, căci demersul monografic chiar asta intenționase, să dea un portret cvasi-complet unui autor de primă mărime, a cărui postumitate a erupt incoerent și haotic după 1990. Cu alte cuvinte, venind dinspre biografic și istoric, în orizontul păstrării libertății de spirit sub comunism, cartea lui George Ardeleanu rămâne valabilă. Masivul studiu recent al lui Adrian Mureșan, însă, a dovedit că această postumitate nu e pe deplin exploatată, că o perspectivă pornită „dinspre mască înspre biografic și existențial” e încă posibilă, cu bune rezultate analitice. Poate deloc surprinzător, multiplele fațete ale prezenței auctoriale încă mai rezervă, în cazul Steinhardt, frecvențe hermeneutice numai bune de accesat, iar preocupările lui Adrian Mureșan din ultimii ani îl recomandau din plin pentru o asemenea încercare.
Vârstele subversiunii. N.Steinhardt și deconstrucția utopiilor (Editura OMG, Alba-Iulia, 2020) completează două aspecte esențiale în scrisul monahului de la Rohia: cel al „supraviețuirii prin cultură”, respectiv cel al „rezistenței prin cultură”. Pe ambele, contrar congenerilor păltinișeni și mai tinerilor șaptezeciști-optzeciști, Steinhardt le practică printr-o puternică vocație a „lecturilor infidele”, menite nu atât să asigure o legitimitate de scriitor activ sau să evidențieze arid semnificații pretins înalte, cât să valorizeze puternic umanul, contingentul, marginalul, secundarul, existențialul, în latura sa dură. Subversive prin abandonarea specificității strict literare și a esteticului autist, în favoarea eticului asumat și a ludicului inteligent, aceste „lecturi infidele” au urmărit constant deconstrucția iluziilor, a prejudecăților, a clișeelor, a constrângerilor și a exclusivismelor de orice fel. Apologet al spiritului polemic moștenit din interbelic, temperament eseistic și ex-centric, mai degrabă apropiat de Cioran (și Caragiale) decât de Noica and comp., Steinhardt a denunțat constant reducționismele, pozitivismele și structuralismele epocii, într-un cuvânt, orice model totalitar. Prin scrisul său plurivoc și interdisciplinar, el a vizat o subversiune binoculară, în opinia lui Adrian Mureșan: o „subversiune a subiectului”, care a semnalat relativismul reflecției moderne cu evidente rezonanțe dialogice în postmodernismul și postdouămiismul ulterior, și, pe cale de consecință, o „subversiune a genurilor”, care a semnalat „incertitudinea speciilor tradiționale” ale discursului, de unde iarăși amestecul aproape indiscernabil între specii, perspective și stiluri. „Constructele culturale occidentale, în speță cel francez și cel englez, au funcționat, astfel, atât ca modele etice și estetice, cât și ca paradigme subversive, care furnizează în permanență subiectului cosmopolit elemente pentru o filosofie a libertății”. Spirit speculativ, sapiențial și deloc ortodoxist, scriitorul (și monahul ortodox) Steinhardt a deconstruit frontierele ideologice ridicate de varii autorități politice, religioase și culturale, punând individul și poveștile lui esențiale mai presus de afilieri, altele decât cele menite să unească și să confirme libertatea. 
După propria mărturisire, din rațiuni de spațiu (studiul său are, totuși, 450 de pagini, cu note de subsol și comentarii ample), Adrian Mureșan a decupat din vasta producție a lui Steinhardt doar trei dimensiuni, din cinci enunțate ca posibile: cea care relevă concepția politică anti-totalitară – „eseistul subversiv”, cea despre „estetica” sa deschisă – „criticul cultural” și cea despre modelele culturale franceze și britanice – „europenistul, cosmopolitul și comparatistul spontan”. Au fost lăsate deoparte abordările dedicate literarității textelor steinhardtiene (parodistul, memorialistul și prozatorul) și existențialismului creștin (raporturile cu eseiștii francezi catolici și cu generația ´30). Ultima abordare, cel puțin, ar implica direcții intelectuale inedite și ar genera ample dezbateri în spațiul autohton, legate de paradigma filosofică „creștină” a interbelicului autohton, cu nume din cele mai diverse (Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Simion Mehedinți, Sandu Tudor, Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic). Peste toate, o paralelă cu Simone Weil mi s-ar părea inevitabilă, mai ales că Adrian Mureșan a scris consistent despre ilustra gânditoare evreică, atât de apropiată de creștinism.
Oricum ar fi, Steinhardt a ales, prin tot ce a scris și a făcut, să înfrunte himerele utopice ale secolului XX, plătind, desigur, prețul cuvenit. „Inclusiv în plan cultural, dincolo de naivitatea jucată a celui care, doar în aparență, își validează fără discernământ interlocutorul, se află o luptă frenetică și precis orientată împotriva exceselor criticii biografiste, a pretențiilor de universalitate ale istoriei pur «cantitative», a descompunerii integrale a personajului în «Noul Roman» etc. Eseistul și criticul cultural apropie, în palierul estetic, noțiunea de utopism de formulele unui exclusivism de sorginte pozitivistă, invariabil tehnicizant, formalizant, structuralist etc., supunând-o, în scrierile sale, unei permanente hărțuiri, unei eroziuni lente, dar ferme, durabile și rodnice”.
Cartea lui Adrian Mureșan a conturat convingător o parte a acestui portret polifonic, situat sincronic „în contra direcției”, deci subversiv, par excellence. Prin el, Steinhardt a devenit un veritabil personaj al epocii sale, cu o gesticulație pe cât de clarificată acum, pe-atât de opacă anticipărilor în diacronie și greu de înregimentat. Orice abordare viitoare are drumul mai mult decât bătătorit și, dacă ea va veni de la același autor, are deja asigurate garanțiile de valabilitate. Faptul că i-au rămas pe dinafară două dintre ele (pe care el însuși le-a numit) generează mari așteptări și nimeni nu e mai îndreptățit ca el să le dezvolte.
(text publicat într-o formă mai scurtă într-unul din ultimele numere ale revistei „România literară”)
