Inspirat de o piesă romantică a scriitorului german Heinrich von Kleist, spectacolul Familia Schroffenstein, montatde regizorul Kovács D. Dániel pe scena Teatrului Szigligeti din Oradea, transpune, într-o viziune modernă și alegorică, mecanismele mediatice ale dezinformării și propagării știrilor false (,,fake news”) în lumea contemporană. Laureat al premiului Junior Prima în anul 2015, tânărul regizor intuiește surprinzătoare conexiuni care fac posibilă descinderea în actualitate aacesteiopere dramatice de la începutul secolului al XIX-lea, reliefând efectele, adeseori devastatoare, ale realitățilorplăsmuiteîn laboratoarele manipulării individuale și colective.
Ideea, asumată în caietul program al spectacolului, dobândește noi nuanțe prin extinderea problematicii spre formele de autoiluzionare ce determină decizii și acțiuni extreme ale protagoniștilor. De la experimentul radiofonic din 1938 al lui Orson Welles și până la mai recentele Wag the Dog (1997) și S1mOne (2002), subiectul nu a contenit să suscite interesul realizatorilor de teatru și film,arte vizuale ce integrează, în recuzita lor tehnică, procedee similare cu cele utilizate în procesul deformării și al trucării premeditate a realității. Între actul artistic cu finalitate estetică și acțiunea deliberată de ocultare și distorsionare a adevărului,diferențele sunt notabile, iar arta este mereuchemată în sprijinul complicatului demers de trezire a conștiințelor anesteziate. Din acest unghi de vedere, spectacolul pus în scenă de Kovács D. Dániel alături de minunata trupă de actori a teatrului orădean, ce a demonstrat de fiecare dată un exemplar spirit de echipă și de virtuozitate interpretativă, depășește orice așteptări. Dramaturgia semnată de Bíró Bencepermite insolite adaptări în raport cu trama inițială, valorificând toate punțile de noutate oferite de această piesă-purgatoriu, în care s-au distilat cîteva idei premergătoare marilor curente moderne din pragul secolului XX.
Familia Schroffenstein (Die Familie Schroffenstein- 1803) este consideratăo tragedie a erorilor, prima și cea mai iacobină piesă a lui Heinrich von Kleist, un scriitor cu o biografie la fel de interesantă precum întreaga sa operă. Textul nu s-a bucurat însă de notorietate de-a lungul timpului, intrând rareoriîn repertoriile teatrelor. Se prea poate ca, la vremea lansării sale, piesa să fi pus la grea încercare raționalismul iluminist prin reacțiile viscerale observabile în situații limită, prin încrengătura conflictelor morale imposibil de rarefiat, prin intransigența personajelor angrenate într-un hățiș de jurăminte de răzbunare, dar, mai ales, prin intransigența destinului care nu admite derogări de la cele prescrise. Supralicitarea faptică și limbajul pletoric, ce au ținut-o multă vreme departe de luminile rampei, devin acum, paradoxal, tot atâteamotive pentru o reușită parodie a zilelor noastre.
Receptat inițial ca o replică la Romeo și Julieta de William Shakespeare, datorită confruntării a două ramuri ale uneia și aceleiași familii, ai căror urmași vor pieri din pricina pulsiunilor vindicative ale propriilor părinți, textul și-a divulgat ulterior o posibilă sursă de inspirație gotică, deloc străină de atmosfera sumbră și, pe alocuri, macabră. Pe tiparul străvechilor povestiri germane cavalerești e concepută, de altfel, lugubra scenă-prolog a jurământului de răzbunare contra ,,casei de crime a lui Szylvester”, în atmosfera mistică a unui ritual negru, dincolo de care nu se întrevede încă neașteptata schimbare de convenție teatrală, de glisare dinspre registrul solemn-terifiant spre cel ludico-parodic.
Pentruconfigurarea decorului minimalist, scenografaHorváth Jennya asamblat doar elementele unei butaforii esențiale în cartografia spațiilor multiple și destul de versatile. Atenția se concentrează asupra suprafaței lucioase a pardoselii, cu reflexii ușor blurate și oglindiri voit imprecise, sugerând felul cum realitatea se răsfrânge trunchiat în conștiința omului, cu consecințe deformatoare asupra sistemului său aperceptiv. Panoul modular de oglinzi ușor străvezii din planul secund, ecranul de proiecție supraînălțat precum într-o sală de cinemași cele trei felinare zvelte, rămase mai tot timpul în obscuritate, completează acestă desfășurare scenică pe care se vor broda ulterior, într-un halucinant joc al efectelor speciale, cele mai șugubețe (în toate sensurile posibile ale cuvîntului) obiecte.
În fond, odată enunțată înrudirea tematică cu mult mai cunoscuta tragedie shakespeariană, complicațiile factuale și amoroase ale poveștii sunt oarecum previzibile. La fel ca în narațiunile medievale, paracliserul, prin vocea actorului Csatlós Lóránt, evocă întâmplări din trecut, recurgând la procedeul analepsei: o clauză testamentară controversată a stârnit vrajba între cele două ramuri (sau case) ale familiei Schroffenstein, care ar fi dus, se pare, la uciderea fiului mai mic al lui Rupert, conte de Rossitz, de către Szylvester, contele casei Warwand. Odată rostit jurământul printr-un ceremonial aburos și detunător la propriu, la care iau parte soția (în interpretarea actriței Fodor Réka) și fiul cel mare al lui Rupert, Ottokar, bărbații casei Rossitz, pătrunși de adevărul lor, se declară pregătiți de răzbunare. Actorul Dimény Levente construiește perfect tipul sanguinar reprezentat de Rupert, victimă, de fapt, a propriei stări de confuzie și de suspiciune. În rolul lui Ottokar,Hunyadi István se situează la polul opus, al tânărului confruntat cu situații scăpate de sub control, mișcatesub capriciile destinului care-l vor aduce curând în prim-planul întâmplărilor. Tensiunea acumulată se disipează însă sub semnele codului vestimentar, întreaga costumație – cu excepția armurii de cavaler a lui Jerome (un remarcabil rol realizat de Balogh Attila), singurul simbol al unui Ev Mediu eroic și îndepărtat – reflectând un mix improvizat de piese prelucrate și răscroite după moda timpului ori pur și simplu amintind de ilustrațiile cărților de povești pentru copii.
Himerele invadează spațiul scenic asemenea unor efluvii emanate din sufletele și mințile încețoșate de ură și resentimente irevocabile. La Warwand funcționează o logică inversă, întrucât Szylvester, cel considerat ucigaș de prunci, se consideră nevinovat și pe nedrept calomniat. Observându-i pedanteria și aerele cam feminine,abil interpretate de Szotyori József, suntem tentați să-i dăm dreptate, parafând astfel pactul dintre spectator și personaj, în virtutea căruia aparențele pot fi acceptate drept adevărate. Un fond sonor de efecte dramatice, prelinse dinspre culisele rămase deocamdată opace și impenetrabile, anunță, prin mijloace specifice mai degrabă cinematografiei, iminentele momente tensionate. O regăsim cu plăcere pe energica actrițăTasnádi-Sáhy Noémiîn rolul Gertrudei, sofisticata soție a lui Szylvester, femeia voluntară și pricepută la lupta cu spada în acest ținut croit pe dos, iar în cel al lui Agnes, tânăra lor fiică de 17 ani, peRomán Eszter, cu un joc zvâcnit și electrizant, cum nu se poate mai nimerit pentru un personaj capabil să înfrunte toți demonii hybris-uluipentru a face ca adevărul să iasă la lumină.
De aici încolo, cronologia este întreruptă contrapunctic prininterstiții filmice, scene în carecamera video devine un accesoriu nelipsit, construind o dublă reprezentare a lumii. Se filmează în timp real, iar personajele preiau pe rând rolul de operator. Realitatea se multiplică poliedric și, în mod surprinzător, remarcăm că proiecția– sau, mai bine zis,iluzia – manifestă o intensă forță semiotică, captează privirea, supradimensionează, face să se topească din câmpul vizual contururile umane. Dincolo de lustrul tehnicii vizuale, peisajul exterior arată dintr-odată anodin.În reflexia de pe ecran,până și spectatorii înșiși se regăsesc caparte a imaginii panoramice a cadrului.
Scenele din laboratorul producției de filme sunt de un umor savuros, brodate pe inepuizabile tehnici și unghiuri de filmare, precum travellingul, zoom-ul pe anumite cadre, preferința pentru gros-plan, iluzia verticalității, regia de atmosferă, efecte vizuale (ploaie, vânt) și sonore preluate inclusiv din recuzita jocurilor pe calculator, lupta dintre Jerome și Johann (Kiss Tamás) în slow motion, ori cea dintre Santing (Kiss Csaba) și Jerome, transformați ad-hoc în veritabili cascadoriaflați pe un platou de filmare. Camera alunecă uneori, imprevizibil, dincolo de paravanul de oglinzi și chiar prin culise, totul devine dintr-odată transparent, decorul se dezmembrează într-un spumos melanj de teatru-film, iar după pauză, la fel ca în serialele serioase, se anunță distribuția pe inspiratul fond muzical al piesei lui B.J. Thomas, Raindrops Keep Fallin’ On My Head. Iar dacă mai era nevoie de vreun artificiu menit să dinamiteze monotonia, la începutul celei de-a doua părți se prezintă întâmplările ,,din episodul anterior”. Happeningul suspendă tensiunea dramatică, iar firul reînnodat al poveștii, după fiecare divagare parodică, aduce și momente de suavă sensibilitate, precum în scena de dragoste dintre Agnes și Ottokar, urmașii celor două case aflate în conflict, pregătiți să-și întâmpine lunaticii părinți recurgând la subterfugiul deghizării prin schimbarea veșmintelor.
Odată estompată orice pretenție de credibilitate, atmosfera de bună dispoziție pare să transmită că nici tragediile nu mai sunt ce au fost cândva, iar vechea mistuire morală a protagoniștilor rămâne doar o convenție livrescă fără fundament în fața unei perspective alterate mediatic. Plăcerea divertismentului și a imersiunii contemplative în lumi contrafăcute a pătruns în toate pliurile vieții. Expus la fluxul cotidian de informații și imagini prelucrate digital, omul actual riscă să refacă experiența personajului Johann, cel rătăcitîntr-o labirint de fantasme și incapabil să mai discearnă adevărul dincolo de șarjele mistificatoare ale realității.
Teatrul Szigligeti Oradea
Familia Schroffenstein de Heinrich von Kleist
Regia:Kovács D. Dániel / Dramaturgia:Bíró Bence / Scenografia:Horváth Jenny / Sound design:Bartha Márk / Regia tehnică:Vajda Zoltán
Distribuția: Dimény Levente, Fodor Réka, Hunyadi István, Kiss Tamás, Dobos Imre, Szotyori József, Tasnádi-Sáhy Noémi, Román Eszter, Balogh Attila, Kiss Csaba, Tőtős Ádám, Csatlós Lóránt, Trabalka Cecília
Photo credit: Teatrul Szigligeti Oradea
