Diabolique

Apariția cărții Drumul Damascului. Spovedania unui torționar, ,,o carte-bombă” (p.203), așa cum o numește chiar autoarea ei, în ediția cu numărul trei, demonstrează că despre comunism e departe de a se fi scris/spus totul, că subiectul e de strictă actualitate și că suntem la ani lumină distanță de a face pace cu trecutul recent. Din nevoia de adevăr și de a ști, Doina Jela împlinește o datorie morală de căpătâi. Atrocitățile povestite de torționarul Franț Țandără (un om liber, după încheierea activității sale de turnător) infirmă, dacă mai era cazul, perfida alăturare a comunismului cu creștinismul, care, în opinia susținătorilor ideologiei de extremă stângă, la nivel bazic, principial, ar avea multe elemente în comun. Cartea Doinei Jela, ca atâtea și atâtea altele apărute în România după 1990, certifică faptul că ideologia comunistă, dincolo de aspectu-i criminal, îndreptată împotriva omului (a se vedea ipocrita formulă de ,,om nou”), a fost (și este) un eșec de proprții, un experiment social-politic ratat. Drumul Damascului. Spovedania unui torționar aduce argumente zdrobitoare împotriva nostalgicilor care pun comunismul într-o lumină favorabilă. La fel ca volumul Mariei Hulber, Memorialistica detențiilor postbelice românești, Drumul Damascului. Spovedania unui torționar este o carte necesară,  contribuție ,,feminină”, lucidă, curajoasă și onestă la elucidarea circumstanțelor care au favorizat și permis instalarea comunismului (via U.R.S.S.) în România (țară cel mai greu încercată dintre fostele țări socialiste) și a evenimentelor reprobabile care au urmat: ,,[…] am început să mă întreb da’ ce e comunismu’ ăsta care zice că omu’ e o valoare, o valoare, da, cel mai prețios capital – și eu vedeam acolo că omu’ nu era nimic. Da’ am văzut asta mai târziu, a trebuit să treacă timpul, să mă coc, să mă maturizez.” (p.113)

Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar este una dintre ,,cărțile crude” (termen ce-i aparține lui Mircea Mihăieș), pagini diabolice, lectură de impact. Transcriere a unui interviu-maraton (doisprezece ore, zece casete audio) luat de Doina Jela (secondată de profesorul Fronea Rădulescu -pătimitor la Uranus și condamnat la moarte de Nicolschi-, un exemplu rarisim de decență și demnitate, intelectual rasat ce publică Documentele Rezistenței) la data de 27 septembrie 1998, la Giurgiu, lui Franț Țandără (exponent și slujbaș al regimului, unul dintre puținii decis să vorbească deschis despre evenimentele atroce la care a participat în urmă cu mai bine de cincizeci de ani), volumul debutează cu o înregistrare datată 23 martie 1993 a unei succinte mărturisiri-punct de plecare a lui Țandără făcută profesorului la sediul Asociației Foștilor Deținuți Politici din București.

Scriitură nonficțională cutremurătoare, bazată pe mărturisiri șocante din lagărul comunist (,,Eu, doamnă, sunt un criminal.” –p.195), ce nu furnizează plăcerea lecturii (lectură ce are nevoie să se sedimenteze pentru a fi înțeleasă cum se cuvine), ci doar fiori, stări febrile (până la delir), palpitații, indignare (cum de-au fost posibile astfel de lucruri?), cădere în abis și pe gânduri, revoltă (împotriva accidentelor/fracturilor de destin ale României), solidarizare cu victimele, rușine (față de petele negre din istoria recentă, în mare parte falsificată), îndârjire (ca astfel de fapte abominabile să nu se mai repete), repulsie (în fața unui regim politic totalitar represiv), teamă (călăii sunt printre noi), dileme existențiale (atitudinea pasivă a divinității), cartea Doinei Jela se citește cu un real interes, la mijloc fiind, între altele, atracția pe care răul identificat, disecat, descris și explicat o exercită asupra omului (păstrând proporțiile, e aceeași fascinație ca în fața filmelor horror).

Parabola biblică a convertirii la creștinism a lui Saul (prigonitor al creștinilor devenit Pavel-stâlp al Bisericii), consemnată de Faptele Apostolilor, e leitmotivul care dă titlul cărții, problema spovedaniei torționarului Franț Țandără fiind analizată și din perspectiva căinței, moralității și a iertării. Simbolic, mărturisirile lui Țandră sunt tot atâtea izbiri cu piciorul în țepușă (dacă e să le interpretăm în litera și în spiritul cuvintelor Mântuitoului), tălmăcite de Doina Jela ca ,,amintirea răului făcut doare, și teama este greu de învins.” (p.203). Dincolo de lupta pentru Adevăr, Doina Jela dă dovadă de mare tărie sufletească și de caracter privind în ochi unul dintre cele mai sinistre ,,produse” pe care le-a dat comunismul în persoana lui Franț Țandără, ins fără scrupule, personaj tarat și declasat, analizabil din perspectivă psihanalitică, istorică, antropologică, a cărui biografie a făcut și obiectul unui film regizat de Lucian Pintilie: provenit dintr-o familie destrămată, copil de trupă la vârsta de 12 ani, exmatriculat din școală pentru grave abateri disciplinare, dedat de timpuriu la fapte antisociale (furturi), obligat să ia viața pieptiș, tânărul Țandără intră în contact cu nou înființata mișcare muncitorească (anii ’45), unde va face rapid carieră (e remarcat de mai marii vremii), recomandat de câteva atuuri greu de egalat: tupeu, violență extremă, duplicitate, gust pentru putere, fariseism, exces de zel, inventivitate (,,Le dădeam idei, că eram inventiv.” –p.101), plăcerea de a produce suferință și de a fi pe placul partidului (răbufnesc aici o serie de complexe oedipiene de inferioritate, explicate pe larg în finalul cărții de Aurora Liiceanu, psiholog, la care Doina Jela apelează pentru o mai riguroasă înțelegere a comportamentului lui Țandără). Partidul îl rupe de lângă tată (oponent al comuniștilor), îl îndoctrinează până-ntr-atât încît îl va determina să comită paricidul și să acționeze la comandă: ,,…m-am îndrăgostit de comunism […]” (p.17); ,,Părinții erau partidul, partidul era totul pentru mine, partidul mă creștea, mă educa și mă forma pentru viitor, spunea că eu sunt victima burgheziei, victima trecutului.” (p.18); ,,[…] eram ateu, nu mai credeam în Dumnezeu, în nimic. Nu mai credeam decât în partid, doamnă.” (p.97); ,,Tot ce credeam eu atunci era că partidu’ ăsta are să mă răsplătească […], că ni se dă posturi.“ (p.118); ,,-Am dus-o bine în comunism, pentru că am avut relații. De mine nu se putea nimeni atinge, doamnă.” (p.145)

Mărturisirea lui Franț Țandără (nume predestinat) e văduvită de păreri de rău și de regrete, de aceea problema conștiinței în cazul său nu funcționează ca factor exclusiv al eliberării de tenebre. Ea e întru totul onestă, așa cum declară și Doina Jela, care aduce și probe documentare în acest sens. Rămân însă în suspans motivele reale care-l determină pe Țandără, cu de la sine putere să se autodeconspire după 1990 (când vechii tovarăși, deghizați în social-democrați care au confiscat idealurile revoluției din decembrie, își continuă periplul la putere), atent analizate de autoare pe întreg parcursul cărții (la care se adaugă abilitatea de a conduce/redresa discursul haotic al torționarului în direcția dorită). Din punct de vedere narativ, confesiunea acestuia e una abruptă, cu accente contondente, consecința unui ins lipsit de cultură și de educație elementară (ca majoritatea aderenților la comunism), cu mari carențe de comportament, plină de                   ocolișuri-digresiuni (care îi conferă Doinei Jela un profund disconfort și care ar avea ca posibilă explicație, în afara patosului povestitorului de condiție modestă aflat în luminile rampei, succesul instruirii acestuia de către Securitate). Opusă acesteia, e discursul ultraelevat al profesorului Fronea, exemplificat de autoare în detaliu în episodul drumului făcut împreună cu trenul de la București la Giurgiu în vederea întâlnirii, pentru interviul extins, cu Franț Țandără, individ în al cărui profil distingem majoritatea pornirilor hűbrice și a tarelor inoculate de sistem: răzbunător, obedient, arogant, crud, violent (rod al frustrărilor acumulate), abject, cameleonic etc.

Cum îi apar publicului cititor astfel de specimene, precum Franț Țandără? Ce e de făcut cu și după astfel de mărturisiri? Beneficiază torționarul de circumstanțe atenuante pentru faptele comise? Valorile creștine mai stau în picioare în cazul Țandără? Iată doar câteva întrebări legitime care pot apărea în mintea oricui după lectura acestei cărți tulburătoare. Nu e, în fond, încercarea de reabilitare a unui personaj negativ investit cu toate atributele răului, cât portretizarea unui sistem politic cu ramificații tentaculare, care a orchestrat, pus în operă și desăvârșit prin ciracii săi una dintre cele mai odioase și dezumanizante acțiuni de suprimare a ființei umane.

Franț Țandără povestește cu sânge rece, aroganță (,,[…] eram șmecher.”-p.92) și cu o oarecare detașare evenimente la care a participat activ în anii ’50: penitenciarele prin care trece (Văcărești, Canal), Spitalul nr.9, protecția de care se bucură din partea potențaților de partid (între care se numără Teohari și Bebe Georgescu, Alexandru Drăghici, Pavel Ștefan, Augustin Albon, Marin Stănciugel ș.a.), momentul în care devine informator în slujba regimului (la rându-i, caută să-și formeze discipoli din rândul deținuților de drept comun), mijloacele de reprimare a dușmanilor poporului, promovarea în funcții-cheie, de către partidul comunist, a semidocților, criminalilor, infractorilor și a găștilor organizate, infernalul angrenaj de violentare, fărădelege, supraveghere și control: ,,Eu mă simțeam foarte bine, fiindcă  pentru toți eu n-am făcut o faptă rea, ci o faptă bună. Eu nu mai gândeam că am făcut bine sau rău, nu mă mai gândeam că e nici bine, nici rău, nu mă gândeam la nimic. Dar m-am simțit în largul meu, ăsta-i adevărul. Sigur, primit foarte bine, mi se trimiteau de la partid pachete, mâncare, de la bucătăria partidului, primeam de toate.” (p.21); ,,Supravegheam nu numai deținuții, ci și pe gardieni.” (p.22)

La Canalul Dunăre-Marea Neagră (pe-atunci la început de proiect), Franț Țandără primește fel de fel de misiuni din partea partidului, care-i promite grațierea pentru uciderea tatălui (autorul moral, cel care-l instigă la comiterea crimei, e tocmai unul din sistem, Pavel Ștefan): să numească și să controleze brigadieri, să conducă și să observe îndeaproape deținuții politic (tot atunci, la început, sunt aduși de la Aiud la Canal ,,asimilații politici” (p.89), cei condamnați pentru delicte de frontieră), să raporteze orice lucru care contravenea regimului, să dispună după bunu-i plac de viața condamnaților. Încet-încet prinde gustul puterii, se arată abil, dă sarcini, deleagă, pedepsește, torturează, se bucură de privilegii (să nu uităm ce înseamnă toate acestea pentru unul ca el provenit din mediile sociale defavorizate ale societății, impactul psihologic asupra omului devenit peste noapte un personaj aflat în grațiile regimului). În același timp, își conștientizează carențele intelectuale: ,,Eu nu eram atât de inteligent, dar eu mă făceam că sunt.” (p.24)

În ciuda vieții fără griji duse în penitenciar, Franț Țandără are capacitatea de a discerne că grațierea mult promisă și îndelung așteptată întârzie să apară. Se simte trădat, folosit, apar primele pusee de revoltă mocnită împotriva sistemului care l-a creat. Transferul său la Spitalul 9, unde disimulează abil nebunia, are drept scop infiltrarea în rândul indezirabililor. Asistă la torturarea deținuților politic, se ,,ucenicește” în tainele anchetării barbare și în folosirea aparaturii de tortură, lucrează pe oameni-cobai, bolnavi incurabil (cărora le administrează fără regrete injecții letale), devine un mic Menghele: ,,…Exista unul, Banu, un deținut de drept comun, care era incurabil, și nici nu mai era conștient, și era și-n comă. Și a zis că-l sacrificăm pe ăsta să-mi arate mie cum să dau loviturile cu creionul. Un creion lung neascuțit, cu care loveam peste testicule. Îmi arătau cum să lovesc, să bat în dreapta, să lovesc numai un pic. După circa zece minute, să mai lovesc, dar dacă nu spunea el între timp ceea ce trebuia. Adică ceea ce anchetatorul care stătea la masa îl întreba […]

Nu erau pacienți, erau deținuți veniți normali, și erau majoritatea tineri, toți erau întrebați de armament, să dea informații de organizații subversive, adică <<Sumanele negre>>, ce cunoșteau din sate, orașe, prieteni, amici, camarazi, tot trebuiau să spună. Aici era durerea mare că am venit. După ce mi-au arătat cu deținutul ăsta, eu totuși nu știam, trebuia pe parcurs să învăț. Doamna mi-a spus: pe parcurs ai să devii expert. Am devenit expert după doi-trei, fiindcă în fiecare seară, după ora 11, începeau cercetările, și dura până la 4-5 dimineața. Dar nu le dădea drumul la milițieni, garda de noapte pleca, și venea garda Securității, nu mai era a penitenciarului.” (p.27-28)

Pentru toate ororile comise, Franț Țandără găsește o justificare. Atâta timp cât partidul (văzut ca model suprem) comanda asasinatele, cât mai marii săi postulau crima, dezumanizarea, epurarea elitei românești, făceau legea și dispuneau de viață, totul era permis. În mintea torționarului (revenirea la condiția sa anonim-umilă de dinainte de a fi racolat îi justifică nevoia de a da bine în fața și de a fi apreciat de ,,binefăcătorii” săi, la care se adaugă tentația puterii) se produce același declick ca al slugii în fața stăpânului: ,,Adevăru’ este că în penitenciare tot dreptu’ comun ținea la mine. Le apăram drepturile, la recidiviști, formam o brigadă și le ceream drepturile: mâncare și normă. Să fie cuminți, să nu facă agitație, și treaba mergea bine. Nu le tăiam pachetele, nimic. La rechini asta trebuie: le dai mâncare, și toată treaba merge bine.“ (p.88) Crede cu tărie în tot ceea ce face, se vede ,,alesul”, iar pentru acestea vine în întâmpinarea așteptărilor,         achitându-se exemplar de misiunile încredințate, uneori cu exces de zel. În același timp, perfidia începe să-i dea târcoale, natura înzestrându-l cu reale calități de mim, care nu-l ajută însă în momentul în care e transformat în cobai. Acumulează un enorm capital de ură: ,,Și-am început    să-mi fac eu strategia mea de nebuneală, de adevărată nebuneală. Și am luat-o pe nebuneală, că nu mai suportam nici gardieni, nimic, veneau anchetatori diferiți să stea de vorbă cu mine, până când a renunțat la serviciile mele, dar totuși, pe mine mă frământa ceva, fiindcă duceam lipsă de libertate, nu mai puteam să ies, nu mai puteam să merg la bucătărie, la spital. Într-o seară m-a lungit tot pe scaunul unde torturam eu, și mi-a făcut o injecție în venă, niște combinații. M-a luat niște temperaturi, nu mai puteam, am intrat în comă, atunci am văzut că mi-am pierdut memoria.” (p.32)

În  ciuda faptului că grațierea promisă întârzie (se va produce, totuși, în 1955, când Alexandru Drăghici (,,Eu eram omul lui Drăghici.” –p.174) va interveni în favoarea sa –interesantă pentru istoria literaturii (și nu numai) rămâne semnătura pusă pe actul de grațiere de însuși Mihail Sadoveanu, pe-atunci președintele Marii Adunări Naționale), anul 1954 îl prinde lucrând cot la cot cu anchetatorii în beciul Securității din București, unde e favorizat de colonelul Crăciun: ,,-Eram trimis în celulă ca să raportez despre ce discută ceilalți deținuți. În special politicii.” (p.86) Asistă la orori inimaginabile, pune umărul la tortură, se abrutizează complet, coboară în repetate rânduri la Iad, acumulează informație prețioasă pe care o va deversa apoi în cartea Doinei Jela: ,,…am pe conștiință mult, am mult pe conștiință, ei n-au nimic, eu am, le-am luat eu asupra mea, toate, și ale lor, ei sunt foarte curați […]” (p.35)

În paralel cu spovedania lui Țandără (din care cititorul îi poate contura cu ușurință profilul) merg constările la care ajunge Doina Jela față-n față cu torționarul devenit apicultor (după ce a profesat meseria de zidar), ocupant (împreună cu soția) al unei garsoniere insalubre în mahalaua Giurgiului, deținător al unui hârb de autoturism (cameleonism sau disimulare în formă continuată?), vulnerat de boala necruțătoare (ciroză) a unicului fiu (cu care se află în relații tensionate): ,,Mi-a fost evident, de cum l-am zărit, că omul este stăpânit de o emoție vecină cu panica. Partea proastă  era că figura lui slabă, boțită de riduri și adunată în jurul unei guri strânse, cu maxilarul ieșit, ochii imenși, fugind în toate părțile sub ochelarii cu dioptrii mari, paloarea chipului și frica ce care semăna emoția lui mi-a inspirat mie însămi o antipatie totală, spontană.” (p.46) Importante pentru posteritate (dar și pentru antumitatea dornică de a afla adevărul) sunt și mărturisirile lui Franț Țandără despre evenimentele postdecembriste, când Ion Iliescu, susținut de clica fesenistă, a preluat puterea, fără a exista vreodată voința politică de a se face lumină în cei cincizeci de ani de comunism atroce care au cotropit și devastat România. Erijați în apărători ai dreptății, aceeași oameni compromiși continuă să facă legea, să se bucure de privilegii. Nu mai departe Țandără, finanțator al tuturor partidelor după 1990, personaj influent, cu legături solide în toate mediile sociale (la vremuri noi, aceiași tovarăși). Față de țărăniștii autentici pare să aibă o anumită slăbiciune. Disponibilitatea sa de a se pune la dispoziția organelor democratice de anchetă stârnește suspiciuni, întrucât, așa cum recunoaște deschis, vechile structuri și camarilă, năravurile comuniste persistă: ,,Eu am vrut să fiu judecat, doamnă, vreau să fiu judecat, dar cine să mă judece, la cine să mă duc? Îi știam pe toți, și știam cine fuseseră. Vedeam că nu se schimbă, și atunci unde să mă duc? Am zis: mă duc la cei care au suferit, să mă judece ei. Pe urmă […] am zis: ce să fac, să aștept să mor, ca să mă judece Dumnezeu poate. Dar voiam să fac și aici un bine, că destul rău făcusem […]. Vreau să fiu judecat. Eu nu pot să fiu propriul meu judecător. Când m-am dus la judecătorii care sunt acum, adică tot cei de atunci, s-a crezut că sunt plătit de țărăniști. Nu sunt plătit de nimeni, nu m-a pus nimeni. […]

-Fiindcă ei degeaba mărturisesc, doamnă. Eu trebuie să spun ce a fost acolo, nu ei, sărăcuții, care au suferit. Eu trebuie să spun ce este comunismul, ca să nu mai fie aleși din nou […]

-E un partid de criminali, doamnă, ca mine, de borfași. De oameni fără căpătâi. Îi știu de tânăr.” (p.51-52); ,,Eu aici spun că era o mână de oameni de nimic, nu de familii bune.” (p.64)

Franț Țandără dă nume de inși compromiși, detaliază situații abominabile care cu greu rezistă hârtiei și capacității de acceptare și care se regăsesc și în mărturisirile unor deținuți politic cuprinse în cărțile care tratează problema prigoanei comuniste. Mare parte din adevărurile rostite se probează, iar datele nou obținute sunt în măsură să facă și mai multă lumină.

Îl exonerează de vină toată această sinceritate pe torționarul Franț Țandără? Argumentele de tip obraz întors, cămașă dăruită sau piatră azvârlită în absența păcatelor funcționează? Sunt dileme asupra cărora cei care citesc Drumul Damascului. Spovedania unui torționar sunt invitați să se pronunțe.

Parte din explicațiile oferite de Aurora Liiceanu (psihologia și motivațiile agresorului) în cazul Franț Țandără vizează și problema delicată a redusei stime de sine de care dă dovadă cel care se spovedește și care nu ezită să se pună în situații dezonorante: ,,…împuțit eram și eu, împuțit era și el […].” (p.57); ,,[…] știam să întorc omu’. Și pe urmă, și furam. Furam, că de-aia m-au și exclus.” (p.58); ,,Eram foarte crud, doamnă. Și așa de bine te formau ăștia, să nu crezi în Dumnezeu, că nu mai credeai. Eram numai pentru mine. Pentru alții nu mai eram.” (p.67) Abilă diversiune de a atrage compasiunea? Reflex al unei reale campanii masochiste de autodesconsiderare, proiectată cu sadism și asupra victimelor sale? Nebunie cu acte în regulă? În orice caz, primele sale reacții când partidul îi devine familie, au la bază un comportament ce ține mai curând de animalicul din el, instinct de supraviețuire și de autoconservare dus la extrem: ,,Am găsit mâncare la partid […]” (p.62); ,,La partid m-am simțit foarte bine.” (p.63); ,,[…] ce-a fost partidu’ comunist pentru mine, cum m-a dus el la dezastru și ce au învățat comuniștii ăștia: să        n-ai suflet nici pentru aproapele tău.” (p.67); ,,[…] eu știam ce e cuvântul bolșevic și mă satisfăcea, eram mândru, nu-mi trecea pasiunea pentru bolșevism, era ceva bun pentru mine […].” (p.79)

Spovedania torționarului Franț Țandără este bogată în informații și în eveniment. Detașat de autenticitatea celor relatate (de cele mai multe ori cu lux de amănunte), acțiunea și adrenalina care se degajă din text captează atenția cititorului invitat să aplice propria-i grilă de valori. Unele mărturisiri întăresc lucruri deja știute (de pildă, fraudarea masivă a alegerilor, în urma cărora comuniștii ies biruitori după război; răsturnarea, de către aceștia, a monarhiei, proces elaborat din timp; masacrarea elitei și distrugerea partidelor istorice; inocularea unei mentalități retrograde împotiva burgheziei, considerată dușman de clasă; obediența față de Uniunea Sovietică; celebrele campanii de propagandă și de îndoctrinare (,, […] un comunist cinstit erai când nu-ți făceai interesul tău, făceai numai ce spunea partidul, n-aveai mamă, n-aveai tată, nu-l salvai pe un frate, dacă făcuse ceva […]”-p.129); luptele intestine pentru putere; potențarea unui limbaj de lemn, șablonar-lozincard; problema lagărelor de exterminare (absența statisticilor morților și a dosarelor care să-i incrimineze pe torționari: ,,S-a lucrat atât de conspirativ încât n-ai cum să le mai iei urma.” –p.173); manipularea prin presă; falsul și uzul de fals; simulacrele de proces intentate opozanților regimului; rotația cadrelor; politropica Securitate etc.), altele au un caracter revelator, de care ar trebui să se țină seama în perspectiva unui adevărat proces împotriva comunismului și al reparațiilor morale care se impun.

În spovedania-i extinsă, Franț Țandără combină elementele din biografia personală cu date și informații despre sistem, sistem căruia i se sustrage prin aceea că nu a fost niciodată membru de partid: ,,-Eu carnet n-am avut niciodată. Mie mi se dădea adeziunile, și am lucrat cu adeziuni, făceam membri pe alții, dar carnet n-am avut niciodată. Dădeam, primeam adeziuni, ca secretar, dar eu n-am avut.” (p.72) Intuiție sau pură întâmplare?

Interesantă, revoltătoare și șocantă în biografia lui Franț Țandără e prestația soției sale, femeie care, desi îi cunoaște trecutul, alege totuși să-și lege destinul de un monstru (un alt aspect analizabil din punct de vedere psihologic):

,,-A stiut, când v-a luat, cine ați fost?

-Da. Da. I-au spus mulți că: poate să te omoare. Și mama i-a spus. Mama mea a fost prima care i-a spus: E un om cu care n-ai să stai, o să-ți facă ca ta-su, are toate defectele lui ta-su. Și ei nu i-a fost frică. Sau i-a fost, și nu s-a manifestat. Dar eu m-am impus la ea. Când am spus <<faci lucrul ăsta>>, trebuia să-l facă. L-a făcut, a fost supusă. Și eu am apreciat, dacă mi-a suportat darul ăsta, răutatea asta. Că am răutate, să știți.” (p.83).

Este Franț Țandără un ipocrit abil să manipuleze în continuare? Se reabilitează într-un fel mărturisind? Ajută spovedania sa extinsă la reconstituirea evenimentelor? Este vrednic de compasiune sau, dimpotrivă, de oprobriu? Sunt tot atâtea întrebări care-și caută răspunsul.

Un semn suplimentar al neaderenței cărții Doinei Jela la ficțiune îl constituie fotodocumentele și documentele de arhivă atașate volumului, biografiile celor mai importanți ciraci ai regimului, indexul de nume și considerațiile autoarei (expuse și în fragmentele sale de jurnal) care nu se îndoiește de onestitatea torționarului intervievat: ,,Căința lui Franț Țandără este autentică.” (p.133); ,,Ei bine, ca să văd Căința, dădusem eu fuga. Știam că nu era treaba mea să primesc mărturisirea cuiva și să iert pe cineva. Nici măcar să particip, sau să asist la iertarea cuiva. Treaba mea era să scriu.” (p.138); ,,Tulburător la Franț Țandără este că nu minte și nu fabulează. Nu minte nici măcar involuntar. Tot ce mi-a spus s-a verificat ulterior.” (p.202)

Personal, pe mine intențiile justițiare ale lui Țandără (,,cel <<de acum>>”-p.218) nu mă conving, de unde și sentimentul că torționarul joacă teatru în continuare (unul de prost gust),         nu-și regretă cu nimic trecutul (ce-i drept, are și palide sclipiri de omenie, care însă nu-l exonerează de vinile capitale), ci încearcă să-și salveze pielea și să pozeze în ,,vedetă” în rândul colegilor combatanți care încă subzistă și care nu au avut curajul să spună lucrurilor pe nume: ,,Ei aveau  de-a face cu oameni reduși mintal total.” (p.103); ,,Vă spun că am fost bestii mari.” (p.111) O demonstrează tonul ușor infatuat în care povestește (,,[…] toate pe care le-am făcut au fost fatale.”-p.159; ,,-N-am avut niciodată autorizație, și n-am plătit niciodată impozit. De-asta n-am pensie. N-am plătit statului niciodată nimic. Când mă întreba cineva ceva, mă duceam la ei și le spuneam: <<Eu v-am adus la putere.>>”-p.178), puseele de superioritate (rod al multiplelor complexe de inferioritate), învăluirea intervievatorului cu detalii, falsa smerenie (,,Mi-e rușine de Dumnezeu.” –p.120) și ipocritele păreri de rău, toate o poliță plătită comunismului hain care l-a propulsat cândva, dar care a și încercat să se debaraseze de el (în fapt, marea miză a spovedaniei): ,, […] nu există la ăștia suflet.”(p.130) Dincolo de speculațiile personale, nu se poate vorbi de deontologie și de moralitate (tardivă) în cazul lui Franț Țandără. Poate doar de un personaj tragic, ce-și trăiește drama propriilor opțiuni (amintirile, cel mai crunt călău) pentru care dă acum seama și care se sustrage să încapă pe mâna tovarășilor revanșarzi: ,,-Mie nu-mi e frică de dumneavoastră. Sau de justiție. Ce-mi e frică mie, să fiu judecat de comuniști. Vreau să fiu judecat de tineri, să n-aibă mai mult de 30 de ani. Ce dacă n-are mai multă experiență.” (p.120) În același timp, pledează în favoarea judecării călăilor, chiar și în contumacie: ,,-Un proces. Ce dacă nu mai sunt în viață? Lui Drăghici, dacă a murit, nu i se poate face un proces post-mortem? Îi aud pe politicienii ăștia. Vorbesc mult de comunism. De stânga. Că este mai bun un comunism cu față umană. Că decât fascism, naționalism-socialism, țărănism, mai bine un socialism cu față umană. Cum-necum, el trebuie înlocuit și să se predea ștafeta, și să nu mai fie. Fiindcă nu este bun, nu e sănătos. Comunismu’ e sadic și mai sadic ca la noi n-a fost în nicio țară.“ (p.121)

Ceea ce mă convinge însă cu adevărat e gestul responsabil al Doinei Jela, probitatea sa morală de netăgăduit, alături de cea a profesorului Fronea Rădulescu, doi oameni providențiali       care-și asumă riscul de a păși alături de torționar pe Drumul Damascului, tocmai în ideea de a descoperi ,,Sursa Luminii Eterne” (p.41), în jurul căreia profesorul țese întreg discursul fermecător în trenul cu destinația Giurgiu. Este întoarcerea lui Franț Țandără de pe drumul rău (al Damascului, drum simbolic care sălășluiește în fiecare dintre noi) un act de veritabilă expiere?

,,Ceea ce povestește Franț Țandără, cu vocea lui aspră, ține parcă de un vis coșmaresc. El descrie acea lume, fără contururi precise, numai imagini disparate, neverosimile, incoerente, care ne apar în vis și împotriva cărora noi nu putem face nimic. Umbre care n-au nume, n-au identitate.” (p.164), spune Doina Jela. Și, așa adăuga, Drumul Damascului e un drum presărat cu pulbere.  Cu extrem de multă (și toxică) pulbere.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *