Stanley Kunitz
Portretul
Mama nu l-a iertat niciodată
pe tata că și-a luat singur viața
mai ales că a făcut-o într-un moment îngrozitor
într-un parc
în primăvara aceea
când trebuia să vin eu pe lume.
I-a îngropat numele
în cel mai adânc sertar al sufletului
și nu l-a mai lăsat vreodată să iasă
deși eu îl auzeam bătând.
Când am coborât din pod
ținând în mână un portret în pastel
al unui străin cu buzele pline
cu o mustață îndrăzneață
și ochi castanii, adânci
ea l-a rupt în mii de bucăți
fără să scoată o vorbă
și m-a pleznit, usturător, peste față
Și acum, la cei șaizeci și patru de ani ai mei
îmi pot simți obrajii
încă arzând.
Stanley Kunitz (29 iulie, 1905- 14 mai, 2006, Worcester, Massachusetts), desemnat Poet Laureat în Poezie al Librăriei Congresului American, în două rânduri, în 1974 și în 2000. Tatăl sau, în urma falimentului, s-a sinucis, cu numai șase luni înainte ca poetul să se nască, și acest tragic eveniment i-a marcat lui Stanely întreaga viața. La numai cincisprezece ani a absolvit, summa cum laude, Harvard College. Prima colecție de poezii, Intellectual Things, i-a fost publicată în 1930, iar după paisprezece ani, i-a apărut a doua colecție de poezie, Passport to the War, volum rămas fără ecouri, deși conține unele dintre cele mai bune poezii scrise de Kunitz. A avut, în continuare, dificultăți să-și găsească o editură pentru cel de-al treilea volum, Selected Poems: 1928-1958, volum care i-a adus premiul Pulizer pentru Poezie. În decursul anilor, Kunitz a devenit una dintre cele mai distinse voci în poezia americană, a câștigat cele mai importante premii pentru poezie, precum și nenumărate premii onorofice și medalii pentru întreaga sa activitatea literară. A înființat Centrul de arte din Provincetown, Massachusetts, Fine Arts Work Centre, și Casa Poeților din New York (Poets House).
Stanley Kunitz
The Portrait
My mother never forgave my father
for killing himself,
especially at such an awkward time
and in a public park,
that spring
when I was waiting to be born.
She locked his name
in her deepest cabinet
and would not let him out,
though I could hear him thumping.
When I came down from the attic
with the pastel portrait in my hand
of a long-lipped stranger
with a brave moustache
and deep brown level eyes,
she ripped it into shreds
without a single word
and slapped me hard.
In my sixty-fourth year
I can feel my cheek
still burning.
