TRANSATLANTIC. Heather McHugh – Gândul lui

Heather McHugh 

Gândul lui 

 

                                                                                        lui Fabbio Doplicher

Ne-am dus în Italia cu treabă

și, plini de noi înșine,

(mândria noastră de a fi

Poeți din America) am plecat

de la Roma la Fano, unde ne-am întâlnit

cu primarul, am discutat 

câteva chestii (ce e o întâlnire ieftină, ne-au întrebat; ce e

o băutură plată). Printre literații italieni

 

am putut să ne recunoaștem omologii:

academicul, apologetul,

arogantul, îndrăgostitul,

înfierbântatul și mucalitul — și mai era unul

 

administratorul (conservatorul), într-un monoton costum 

gri,  care –  ca un bun ghid turistic –

ne relata, cu ritm măsurat și pe un ton neutru

obiectivele turistice cu poveștile lor,

pe lângă care treceam în microbuzul închiriat.

Dintre toți, el părea cel mai politic și cel mai puțin poetic.

Într-una din ultimele noastre zile la Roma

(rămăseserăm trei din grupul barzilor din Lumea Nouă)

în camera pensione (cameră recomandată de el)

am găsit o carte de poezii

scrisă de un hidos

abandonată de un vizitator german (să fi fost un autobuz plin de ei?)

semnată și datată cu o lună înainte.

Nici eu nu eram fluent în italiană, așa că am pus cartea

înapoi în întunericul dulapului. Noi, ultimii americani

 

urma să plecăm în ziua următoare. Pentru seara de despărțire,

gazda noastră a ales un restaurant de familie, și acolo

am stat și am discutat, am stat și am mestecat,

pană când, ca și cum ar fi fost ultima noastră

mare șansă de a deveni lirici și memorabili,

unul dintre noi, a întrebat:

                -Ce este poezia?

Fructele și legumele

și piața Campo dei Fiori, ori

statuia de-acolo?  Pentru că eu eram

 

mucalita, am găsit răspunsul

instantaneu, nu a trebuit să mă gândesc — Adevărul

e ambele, amandouă, am izbucnit. Dar asta

a fost prea ușor. A fost cel mai ușor de zis. Ce a urmat

a fost, pentru mine, o lecție despre dificultate,

pentru că gazda noastră, subestimată, a vorbit,

dintr-o dată, cu o pasiune crescândă, și a spus:

 

Statuia îl reprezintă pe Giordano Bruno,

adus pentru a fi ars în piața publică

din cauza ofensei la adresa

autorității, adică

a Bisericii. Vina lui era credința că

universul nu se învârte în jurul

ființei umane. Dumnezeu nu este

un punct fix sau un guvern central, ci mai degrabă este

turnat în valuri peste toate lucrurile. Totul e

în mișcare. „Dacă Dumnezeu nu este sufletul însuși, El este

sufletul sufletului lumii.” Aceasta a fost

erezia lui. În ziua în care l-au adus

să moară, se temeau că ar putea

incita mulțimea (omul era faimos

pentru elocvența lui). Așadar,  călăii i-au

pus pe față o mască de fier, care îl împiedica 

 

să vorbească. Așa 

l-au ars. Așa 

a murit: fără un cuvânt, în fața

tuturor.

Iar poezia …

(cu toții

ne-am pus furculițele jos, pentru a-l asculta

pe omul în gri; acesta a continuat

într-o voce scăzută) —

poezia este

 

 gândul lui, nerostit.  

 

Heather McHugh (n. 20 august, 1948, San Diego, California)  poetă, traducătoare, profesor universitar pentru mai bine de patruzeci de ani la diferite universități din Statele Unite, câștigătoare a unor importante premii literare, cum ar fi Pushcart Prize,  Griffin Prizes pentru poezie, precum și  “Genius Grant” al Fundației MacArthur în 2009 pentru întreaga sa activitate literară.   Printre colecțiile de poezie, amintim:  Dangers (1977), Shades (1988), Hinge & Sign (1994),  The Father of the Predicaments (1999), Eyeshot (2003) și Upgrades to Serious (2009).

 

Heather McHugh

What He Thought

for Fabbio Doplicher

 

We were supposed to do a job in Italy

and, full of our feeling for

ourselves (our sense of being

Poets from America) we went

from Rome to Fano, met

the mayor, mulled

a couple matters over (what’s

a cheap date, they asked us; what’s

flat drink). Among Italian literati

 

we could recognize our counterparts:

the academic, the apologist,

the arrogant, the amorous,

the brazen and the glib—and there was one

 

administrator (the conservative), in suit

of regulation gray, who like a good tour guide

with measured pace and uninflected tone narrated

sights and histories the hired van hauled us past.

Of all, he was the most politic and least poetic,

so it seemed. Our last few days in Rome

(when all but three of the New World Bards had flown)

I found a book of poems this

unprepossessing one had written: it was there

in the pensione room (a room he’d recommended)

where it must have been abandoned by

the German visitor (was there a bus of them?)

to whom he had inscribed and dated it a month before.

I couldn’t read Italian, either, so I put the book

back into the wardrobe’s dark. We last Americans

 

were due to leave tomorrow. For our parting evening then

our host chose something in a family restaurant, and there

we sat and chatted, sat and chewed,

till, sensible it was our last

big chance to be poetic, make

our mark, one of us asked

                                             „What’s poetry?”

Is it the fruits and vegetables and

marketplace of Campo dei Fiori, or

the statue there?” Because I was

 

the glib one, I identified the answer

instantly, I didn’t have to think—”The truth

is both, it’s both,” I blurted out. But that

was easy. That was easiest to say. What followed

taught me something about difficulty,

for our underestimated host spoke out,

all of a sudden, with a rising passion, and he said:

 

The statue represents Giordano Bruno,

brought to be burned in the public square

because of his offense against

authority, which is to say

the Church. His crime was his belief

the universe does not revolve around

the human being: God is no

fixed point or central government, but rather is

poured in waves through all things. All things

move. „If God is not the soul itself, He is

the soul of the soul of the world.” Such was

his heresy. The day they brought him

forth to die, they feared he might

incite the crowd (the man was famous

for his eloquence). And so his captors

placed upon his face

an iron mask, in which

 

he could not speak. That’s

how they burned him. That is how

he died: without a word, in front

of everyone.

                     And poetry—

                                        (we’d all

put down our forks by now, to listen to

the man in gray; he went on

softly)—

                  poetry is what

 

he thought, but did not say.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *