Urmărirea procesului creator al lui James Joyce în Work in Progress / Finnegans Wake ridică o întrebare tulburătoare, dar inevitabilă: în ce măsură boala, întreruperile provocate de dureri și interdicții medicale au influențat substanța cărții? Nu avem probe pentru a construi un argument solid. Putem însă presupune că a existat o relație cauzală între starea fizică a scriitorului și structura romanului. Ipoteza că formula fragmentară e intim legată de limitările de ordin obiectiv, induse de repetatele operații la ochi și de celelalte suferințe ale scriitorului nu e deloc hazardată. Precaritatea financiară adăuga și ea note lugubre lamentațiilor care constituie materia primă a corespondenței și confesiunilor lui Joyce din această perioadă.
Anul 1926 debutează în cunoscutul ton îndoliat și, în linii mari, el va fi o constanță a reflecțiilor în tot intervalul următor. În 20 ianuarie i se plânge lui Harriet Shaw Weaver că „nu poate călători“ și că, încă mai grav, nu „vede lumina în fața ochilor“. Adaugă și că a „avut accese continue de dureri nevralgice ale rănilor și scurgeri abundente de lacrimi“. Mai menționează: „Nu pot citi și nici măcar gândi. Acum, oameni îndatoritori mă ajută să trec strada și cheamă pentru mine taxiuri! Zac pe un divan cea mai mare parte a zilei, așteptând ca Ochiul Irlandei [numele unei insule în largul peninsulei Howth, n.m., M.M.] să-și facă datoria. Și sunt deprimat aproape cu desăvârșire. Mi-ar plăcea să lucrez ceva, dar starea asta mă obligă să evit orice efort.“ (Joyce, 1966: 239).
Impulsul creator există, așadar, în ciuda circumstanțelor care-i blochează încercările de a da coerență muncii. Reziduurile de creativitate sunt exilate în adâncimile minții, așa cum reziduurile de sens ale romanului vor migra spre profunzimea textului. Dezacordurile generează noi surse de energie creatoare, convertite în formule prin care precaritatea fizică devine ingeniozitate a minții. Boala îl împiedică pe Joyce să creeze, dar tot ea îi dictează formula salvatoare: aceea de a scrie cu boala. Cu sau fără ghilimele, boala devine un ingredient al scrierii. Alterarea literelor, a cuvintelor, a pronunțării, a regulilor gramaticale (ori, cum se vede în cazul titlului, a unui simplu apostrof) îmbolnăvește textul și îl transformă într-un obiect de studiu cvasiclinic.
Work in Progress prinde contur printr-un proces atipic, de stoarcere a vocabulelor de sens. În fapt, autorul își transformă viața într-o anexă a romanului. Chiar în situații comunicaționale obișnuite, el se molipsește de tehnica „stâlcirii“ cuvintelor. Evocându-l pe managerul hotelului Euston, E.H. Knight, inventează o serie de înscrisuri (cum altfel să le numim?) bazate pe regula nepronunțării literei k în poziție inițială înaintea consoanei n. Astfel, „day“, devine, abuziv, „kday“, „nice“-„knice“ și „man“-„kman“ („…good kday, Mr. Knight. He is a very knice kman“). Întrebat de cineva dacă frecventează biserica, răspunde la fel de caraghios, modificând numele unor așezăminte faimoase din Paris (Nôtre Dame și Saint-Louis de la Salpêtrière) astfel încât să dea impresia de sfidare și persiflare a obiceiului de a intra în Casa Domului: „O, da, merg la slujbă în fiecare dimineață la Notre Dame de Siam și la vecernie în fiecare seară la Saint Louis le Debonair“ (Joyce, 1966: 239).
Boala rămâne, în aceste condiții, sursa directă de inspirație a scrisului, ca în limerick-ul în care-și descrie universul drept un amestec infernal de medicamente și spirtoase: „There’s a coughmixture scopolamine/ And its equal has never been/ ‘Twould make staid Tutankamen/ Laugh and leap like a salmon/ And his mummy hop Scotch on the green“.
În ciuda însușirilor miraculoase, invocate cu haz, medicamentele nu l-au ajutat pe Joyce prea mult. Obiect al deriziunii, prescripțiile medicale n-au avut efectul scontat, ajungând, încetul cu încetul, cuvinte din recuzita creatoare a scriitorului. Des invocata scopolamină trebuie menționată nu doar pentru frecventa ei utilizare după operații sau în caz de crize oculare. Ea se instituie ca parte a construcției artistice — așa cum se întâmplă în catrenul citat —, migrând și în paginile romanului. Astfel, la pagina 183, într-o formă italienizantă, scoppialamina, apare într-o înșiruire de substanțe împrăștiate în stradă spre pedepsirea trecătorilor: „calicohydrants of zolfor and scoppialamina“. E greu de stabilit dacă beladona, substanța activă a scopolaminei, își va fi întins tentaculele — efectul ei halucinatoriu e bine-cunoscut — dincolo de salonul medical, găsindu-și refugiul în literatură. Dar ea reprezintă dovada că legătura dintre viața de zi cu zi a scriitorului și textul său, de-o supremă abstracțiune, e cât se poate de vie.
În următoarele două luni, Work in Progress intră în penumbră. În schimb, teatrul lui Joyce începe să fie luat în serios: la mijlocul lui februarie Exiles are premiera la Regent Theatre din Londra, după ce, anterior, în 1917 și 1918, i se refuzase montarea. Ettore Schmitz (Italo Svevo), care participase la premieră, îi expediază lui Joyce un raport amănunțit asupra felului în care decursese spectacolul de gală. Fără să fi avut un succes eclatant, piesa a fost primită cu căldură. Spectatorii au apreciat mai ales primele două acte. Ca o pată de culoare, Svevo menționează un mic incident: „Audiența a fost magnifică, dar trebuia să fie de față și câțiva nesimțiți. Un domn de lângă mine a spus «Vor să ne impună cu forța manierele lor italiene». Italienii sunt cunoscuți, bineînțeles, pentru faptul că sunt geloși fără să fie îndrăgostiți“ (Joyce, 1966: 138). Dacă mai adăugăm și prezența lui George Bernard Shaw la reprezentația din după-amiaza lui 15 februarie și cuvintele de laudă spuse la dezbaterea de la Stage Society, nu e exagerat să vorbim despre o geană de lumină într-un moment când întunericul amenința să-i cuprindă existența.
Abia în 5 martie aflăm, pieziș, câteva cuvinte despre Work in Progress. Mai precis, despre componenta muzicală a capitolului al patrulea al romanului, Shaun. Intrând în posesia unei culegeri a cântecelor lui John Dowland, își recunoaște limitele, dar speră, totuși, că a scris „ceva care merită comparat, de pildă, cu Come silent night.“ Mai spune că a „folosit ritmul din Woods so Wild, de William rd pentru a o descrie pe Isolde în ultima bucată“ (Joyce, 1966b: 138). Într-adevăr, portretul metamorfic al Isoldei e pură muzicalitate și ritm. Înfățișată din fragedă pruncie („infantina Isobel“), trecând prin mânăstire („sister Isobel“), apoi adolescentă („Saintette Isabelle“) și, în final, văduvă („Madame Isa Veuve La Belle“), alegoria ei se încheie cu suprema muzicalitate asonantică a invocării dorinței și suferinței: „win me, woo me, wed me, ah weary me.“ (p. 556).
Impactul acestui fragment, pe care Joyce îl voia maxim, s-a dovedit, la lectura în fața unui grup de prieteni, dezamăgitor: „A produs stupefacție“. Ceea ce-i provoacă lui însuși perplexitate și-l împiedică să muncească la capitolul promis spre publicare lui Samuel Roth în revista lui „Two Worlds Monthly“. (Încă o dovadă că relațiile ambigue cu editorul american nu au fost compact antagonice. Ele aveau să se înrăutățească în vara lui 1926, când Roth a început publicarea ilegală, în serial, a lui Ulysses). Situația dezvăluie însă o însușire a caracterului lui Joyce: incredibila cerbicie de a nu se lăsa influențat de stimulii externi. Efectul lecturii de la sfârșitul lui februarie, care l-a marcat, nu l-a clintit, totuși, cu nici un milimetru din planul (atât cât era conturat până în acel moment) compozițional al romanului.
Nu s-a păstrat lista celor care au beneficiat de lectura în premieră. Dar putem presupune că erau „suspecții de serviciu“ din cercul lui Valéry Larbaud și câțiva dintre snobii ce gravitau în jurul celebrităților culturale ale Parisului. Ei făceau parte, cu certitudine, din elita intelectuală a momentului. Or, dacă Joyce nu era dispus să ia în considerare nici măcar reacțiile acestora, ne imaginăm ce părere avea despre cititorii obișnuiți ai cărții sale…
Fragmentul pe care vrea să-l propună lui Samuel Roth e abc, adică primele trei părți din Ana Livia Plurabelle. Faptul că trudea în continuare la corectarea și revizuirea capitolului arată că nimic nu s-a schimbat în strategiile sale narative. Pentru Joyce, un text era masa informă lucrată și răslucrată până nu se mai recunoaște deloc materia primă din care e alcătuită. Dependența de „revizii“ și „refaceri“ nu e un semn al nesiguranței de sine, ci al asumării stilului exploratoriu pe care l-a perfecționat pe vremea adăugirilor finale la Ulysses. Se poate specula că Work in Progress e partea vizibilă a unui laborator aflat în adâncimile minții scriitorului, din care ies la suprafață, aleatoriu, părți și părticele, schije și straturi de pulbere. Acestea așteaptă să fie modelate de alchimistul în aparență nebun ce și-a propus să surpe întreaga structură de rezistență a literaturii de până la el.
Scrisoarea din 18 martie 1926 către Harriet Shaw Weaver ne pune în fața unei invenții terminologice. De-acum, secvențele narative vor purta o denumire precisă, adăugând posibilelor semnificații ale titlului una cu adevărat revelatorie: Work in Progress ar putea fi, în această logică, textul în care e surprinsă, în entități de sine stătătoare, povestea Finneganilor — oricine vor fi fost aceia. E drept, Joyce nu folosește de-a dreptul cuvântul din titlul final al romanului, wake, ci un sinonim perfect al acestuia, watch. El vorbește despre „the four watches“ / „cele patru veghi“ ale personajului. Mental, evoca modul de naștere a unei proze construite pe baza salturilor de la un fragment la altul, într-o sfidare a materialității lexicului și a elasticității limbajului. Cuvântul watch începe, astfel, să descrie, ca echivalent perfect al lui wake, o categorie anume a creației literare, bazate pe juxtapunerea infinită a unor fragmente mai mult sau mai puțin aleatorii. În măsura în care Joyce are și el intuiția propriei descoperiri (pe care n-am detectat-o la niciunul dintre exegeții romanului), originalitatea operei lui a atins, prin această nouă categorie de creație, o neașteptată, invizibilă culme.
___________
Joyce, James, 1966. Letters. Volume II. Edited by Richard Ellmann. New York: The Viking Press.
Joyce, James, 1966b. Letters. Volume III. Edited by Richard Ellmann. New York: The Viking Press.
text publicat în premieră în revista ”România literară”
