„…contează grupul, contează profesorii și familia, dar am prieteni și cunoștințe care demonstrează, prin scrisul lor, că un mediu (măcar) prietenos cu îndeletnicirile, pasiunile personale nu e condiția absolută pentru ca ele să existe și să crească. ”
Adrian G. Romila: Ioana Tătărușanu, faci parte dintr-o generație (conceptul ăsta e cam de mult perimat, dar nu găsesc altul) de foarte tineri pasionați de literatură, majoritatea studenți la litere, acum. Cu ușoare decalaje de vârstă, despre ei am tot auzit încă de când erau liceeni (enumăr la întâmplare câțiva comilitoni pe care nu e obligtoriu să-i cunoști de-aproape: Anastasia Gavrilovici, Mihnea Bâlici, Irisi Nuțu, Teona Farmatu, Vlad A. Gheorghiu, Cătălina Stanislav, Mălina Turtureanu, Andra Anițoaie, Anastasia Fuioagă, Vlad Moldovan ș.a.), pe unii azi îi vedem des în pagini de revistă, pe bloguri, la festivaluri, premiați pe la concursuri și pe la burse de profil, ba unii chiar au debutat în volume deja bine receptate. Cum explici acest reviriment al literaturii printre cei ca tine, în condițiile în care ni se tot spune cât de perdant e cititul de cursă lungă și scrisul constant, în vremuri hiperdigitalizate, la cei născuți după 2000 (tu te-ai născut în 2001)? Contează grupul, un anume profesor, părinții, e strict o chestie de opțiune privată, dintotdeauna literatura a avut aderență la tineri, la anumiți tineri?
Ioana Tătărușanu: La anumiți tineri, da. Nu e un principiu de excluziune, e doar aderența pe care am observat-o în jurul meu la anumiți oameni de vârsta mea. Viețile interioare ale oamenilor diferă. Pentru unii, un film la sfârșitul săptămânii e suficient pentru a așeza liniștea și pacea provizorii, necesare, în căutarea cărora alții scriu, citesc, se zbuciumă, tresaltă. Nici unii, nici ceilalți nu sunt de judecat. Când e vorba de îndeletniciri atât de intime, nu caut explicații, uneori simt că nici cele care ar trebui să mă vizeze nu există sau nu sunt, deocamdată, de găsit. Și da, contează grupul, contează profesorii și familia, dar am prieteni și cunoștințe care demonstrează, prin scrisul lor, că un mediu (măcar) prietenos cu îndeletnicirile, pasiunile personale nu e condiția absolută pentru ca ele să existe și să crească.
„…în școală, are nevoie de o mână care să-i ridice ca unei mirese voalul de pe o frunte cam prăfuită și încruntată. Asta e ceea ce au făcut profesorii.”
AGR: Ai făcut secția de filologie a Liceului Național din Iași, ai cules devreme premii la concursuri literare școlare, ai fost redactor-șef la de-acum celebra revistă „Alecart” și ai fost unul dintre moderatorii nenumăratelor întâlniri culturale organizate de grupul „Alecart” în Iași. Amfitrioni lui infatigabili sunt în continuare profesorii Nicoleta și Emil Munteanu , cred că nici nu e nevoie să te mai întreb despre rolul jucat în devenirea ta literară de acești doi extraordinari dascăli. Eu însumi te-am văzut de câteva ori pe viu, te-am citit și admirat, nu vorbesc din auzite, pot să-ți confirm calitățile. Ai trecut prin „FILIT” (unde „Alecart” e partener constant), prin „Poezia e la Bistrița” și prin ”FILTM” (ca invitat personal), prin cenaclul Junimea și prin cel de la Institutul Blecher, ai susținut lecturi publice, ai publicat în varii locuri pe hârtie și pe net. Ești în București azi, ca să te specializezi exact pe ce ai performat în toți acești ani, fiindcă ești studentă la literatură română. Aș zice, deci, că nu faci decât să exiști în câmpul literaturii cu aceeași efervescență și pasiune ca-n adolescență. Ce te face să reziști, când vezi în jur cât de slabă e piața literară românească față de altele, cât de deficitar funcționează (editori, manageri culturali, burse de creație, vânzări, lansări, promovări în afară etc.), ce precar public general avem și, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, cât de mulți scriitori buni activează peste tot (deci e o acerbă concurență)? Te vezi supraviețuind în viitor cu literatura, e doar o inerție onorabilă, nu se poate altfel fiindcă scrisul și cititul sunt parte inseparabilă a ființei tale? Cum administrezi această gratuitate riscantă a literaturii, pentru care deja ai optat?
IT: Gratuitatea e întotdeauna riscantă, cum altfel, dar pentru mine termenul își are strict înțeles material, de venit (în sensul acesta am înțeles și întrebarea). În privința asta, nu îmi fac iluzii și salvator este pentru mine (deocamdată) entuziasmul cu care mă îndrept către a fi profesor. Îmi doresc să mă apropii de oameni, nu să fiu un vehicul al informației, îmi doresc să aduc literatura în spectrul luminos al umanității și al frumuseții despre care ea, fundamental, vorbește. Doar că, în școală, are nevoie de o mână care să-i ridice ca unei mirese voalul de pe o frunte cam prăfuită și încruntată. Asta e ceea ce au făcut profesorii Emil și Nicoleta Munteanu, au fost mâna necesară, iar gestul lor a fost blând, dar hotărât. Perspectiva aceasta mă face să continui. De altfel, sănătos sau nu, mereu am scris pentru alții. Gesturile mele, chiar dacă trucate, uneori terapeutice, recunosc acum și în fața mea, s-au vrut întotdeauna privite de anumiți ochi. Nu îmi este frică să spun asta, e un exercițiu al asumării. Poate de asta mă și fascinează ideea de a fi profesor, de a intra într-un mediu viciat, viermuitor, în care să nu-mi fac iluzia că aș avea vreun rol mesianic. Dar unde să am, totuși, un rol. Să ascult, să-l fac pe cel din fața mea să simtă că îmi poate vorbi. Asta e mult mai dificil decât a fi profesor, pentru că nu intră în fișa postului.
„…pentru mine gesturile au o acuitate anume. Stârnesc revolte sau bucurii imense, fie că e vorba de așezarea unui obiect pe masă, sau de felul în care o femeie își împreunează mâinile în poală în metrou.”
AGR: Aproape toți cei pe care i-am amintit mai sus sunt poeți, tu însăți ești poetă, chiar dacă, din când în când, cochetezi cu critica de întâmpinare și cu eseul literar. De ce poezia, mai ales? Ai scris și altceva și nu a mers, ai știut de la început că asta e vocația ta? N-ar fi proza mai de impact, mai vandabilă?
IT: Scriu și proză, domnul diriginte (Emil Munteanu) mereu mi-a așezat proza înaintea poeziei. Dar eu m-am încăpățânat și încă o fac. În cazul prozei, demersul e mult mai sistematic. E nevoie de ordine, de o disciplină impuse, ori eu încă sunt zbuciumată și inconstantă, am senzația că nu am citit destul (acumulările în cazul prozei sunt mai greoaie față de poezie, din rațiuni evidente). Dar e o zonă la care îmi doresc să mă întorc, atunci când voi fi mai liniștită. Ce înseamnă asta, sper că îmi voi da seama.
AGR: Știu că nu e foarte comod să vorbești despre propriile texte, dar tu cum ți-ai caracteriza referințele, temele majore, care sunt direcțiile esențiale ale imaginarului tău poetic? Ai așa ceva, te obsedează lucruri, stări, simboluri, sau scrii după cum îți vine, după cum îți face cu ochiul realitatea în momentul scrierii? Te întreb pentru că sunt multe etichete lipite de poezia zisă „post-douămiistă”, multe preluate de la poeții anteriori (deși nu neapărat de la ei): visceral, distopic, biografist, crud, cyber-punk, discursiv, bricolant, subversiv etc.
IT: Da, nu e tocmai comod. Totuși, încerc să fiu autocritică în ceea ce-mi privește scrisul până în margini, uneori, aberante, așa că mi-am analizat câteva dintre obsesii. Mă fascinează ruralitatea și tot ce o compune, oamenii ei, obiectele, bătrânii, cuvintele neglijate ale limbii române. Și mă întorc mereu la imaginea bunicilor, pentru că de ei se leagă inepuizabila lumină care mă hrănește încă a copilăriei mele. În afară de asta, pentru mine gesturile au o acuitate anume. Stârnesc revolte sau bucurii imense, fie că e vorba de așezarea unui obiect pe masă, sau de felul în care o femeie își împreunează mâinile în poală în metrou.
AGR: Crezi că se mai poate vorbi azi, în timpuri atât de disparate, de risipite și de imprevizibile, de vreo eventuală coerență tematică a poeziei? Nu cumva poezia se supune și ea succesiunii de flash-uri și de evenimente cu durata unui click de mouse, din care se compune cotidianul? Care e, în opinia ta, structura intimă a poeticii realului, în care simți și scrii?
IT: Așa e, iar eu nu mă identific deocamdată cu această poetică a realului. Răspunsul la întrebarea anterioară poate explica de ce. Eu sunt atrasă de tihnă, de singurătate, de simplități și de aceea se produc mari și inconfortabile contraste între mine și lumea în care trăiesc. Dar de aici se naște scrisul meu.
AGR: Sunt poeți maturi, din generații mai vechi, pe care îi admiri, pe care-i citești empatic? Șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști, sau dimpotrivă, clasici ori moderniști? De la noi și de aiurea? Sunt asemenea și din generația ta, sau, mă rog, contemporani cu tine, cu vârsta ta? E vreun autor despre care să poți spune că te-a marcat, influențat? Unul care e activ și pe care-l urmărești constant?
IT: Sunt multe nume care m-au amprentat, în funcție de vârstă și de ritmul în care i-am descoperit. Acum încerc o lectură ceva mai sistematică, poate cronologică, și tot nu prea îmi iese, pentru că dintotdeauna am citit haotic. În mine există încă ecourile lui Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Nora Iuga, Constantin Abăluță. Din afară, Anne Sexton, Sylvia Plath, Ginsberg, John Berryman. Îi citesc și îi admir și pe Mihnea Bâlici, Claudiu Komartin, Olga Ștefan, Anastasia Gavrilovici, Radu Vancu, Andrei Dosa. Am învățat mult din scrisul fiecăruia.
„…am constatat cu uimirea mereu necesară și îmbucurătoare că anxietățile, frustrările, tulburările mele nu sunt doar ale mele, că blocajele mele au fost și ale altora, că fascinațiile mele sunt împărtășite și de alții.”
AGR: Ai luat câteva premii literare, ai fost invitată în festivaluri alături de poeți consacrați, ai moderat întâlniri cu autori importanți. Contează astea, pentru o poetă în plină ascensiune, ca tine? Sau numai ceea ce scrii în intimitate te poate face să crești, ca autor de literatură care vrea să intre și să rămână în joc? Cum vezi această conviețuire, acest comerț creativ și intelectual cu nume deja consacrate?
IT: Pentru mine întâlnirile acestea au contat în egală măsură cu scrisul. Am simțit încrederea unor oameni în mine, care poate fi păcălitoare, dar e, în primul rând, hrănitoare. Am prins cu încredere mâinile întinse spre mine, recomandările de lectură, apropierea umană de scriitori pe care îi citeam cu admirație, dar de la distanță și am constatat cu uimirea mereu necesară și îmbucurătoare că anxietățile, frustrările, tulburările mele nu sunt doar ale mele, că blocajele mele au fost și ale altora, că fascinațiile mele sunt împărtășite și de alții. E, cum spunea Radu Vancu, o sectă.
„…sunt aici și pentru că vreau să scriu și simt că aici, mai mult decât acasă, voi putea întoarce privirea către cineva atunci când voi simți că scrisul meu e cât de cât copt pentru asta.”
AGR: O întrebare poate puțin cam personală, poți alege să nu răspunzi: ce-au zis ai tăi, părinții, cei din familie, apropiații, când au văzut că ți-ai ales ca profesie literatura? Știu din experiență, părinții sunt reticenți la alegerile artistice și umaniste ale copiilor, „ce să faci, mamă cu asta, nu aduce bani, nu poți trăi, lasă că le faci ca pasiune pe lângă, tu apucă-te de drept, medicină, economie, inginerie, kinetoterapie….”. E și o chestiune de sociologie literară, până la urmă…
IT: Copilăria și adolescența mi-au fost, cum spuneam, luminoase. Am crescut înconjurată de cărți, tata e profesor, iar bunica a fost, și ea, profesoară de română. Iar mama a citit mereu, de la ea am prins gustul pentru ruși, pentru literatura și filmele lor. Cei mai atenți cititori, deși discreți, timizi, ei îmi sunt. Și cei mai mari pași înainte i-am făcut cu susținerea și bucuria care au tresăltat și tresaltă în privirile lor. Acesta, știu, e unul dintre marile mele fericiri ale mele. Învăț încă să le fiu recunoscătoare.
AGR: Te-ai format în Iași, Iașiul are o bună comunitate literară, are FILIT-ul, are o consistentă pulsație culturală. De ce ai ales Bucureștiul, pentru facultate?
IT: Am ales Bucureștiul pentru că am simțit nevoia unor stimuli care să mă scoată din zona de confort. Am vrut să fiu străină într-un loc, printre colegi și profesori cărora să le fiu străină. Dar am venit aici și pentru ceea ce la București se petrece, și la Iași nu. Expoziții, teatru, lecturi care (în afara situației actuale) au, să recunoaștem, o mult mai mare anvergură. Dar sunt aici și pentru că vreau să scriu și simt că aici, mai mult decât acasă, voi putea întoarce privirea către cineva atunci când voi simți că scrisul meu e cât de cât copt pentru asta.
AGR: Ioana, îți mulțumesc tare mult pentru timpul acordat interpelărilor mele! La final, vreau să te întreb dacă ai de gând să debutezi în volum, dacă ai așa ceva în plan cât de curând. Altfel, nu mă îndoiesc că o vei face cândva, prezența ta literară ta acolo duce, vasăzică suntem cu ochii pe tine!
IT: În următorii doi-trei ani, nu. Pentru mine, pasul acesta e o problemă de important și onest dialog cu mine însămi. Sunt cărți, autori, zone pe care îmi doresc să le explorez înainte să mă simt eu însămi vrednică să încheg ceva. Nici un gest făcut din inerție, sau contextual, nu e roditor.
(interviu publicat în ultimul număr al trimestrialului cultural „Conta”, apărut la Piatra-Neamț)