Interviu Vitalie Ciobanu: „Proza este pentru mine un mediu potrivit de evadare“

Un dialog despre reîntoarcerea la literatură a unuia dintre cei mai importanți scriitori din Republica Moldova de astăzi – Vitalie Ciobanu –, dar și despre peisajul „la zi” a literaturii basarabene. 

Cristian Pătrășconiu: Cine este Oreste? Dacă ar exista în realitate, ce ar vrea de la tine și ce ai vrea tu de la el?

Vitalie Ciobanu: Oreste este un personaj emblematic pentru cea mai recentă carte de proză scrisă de mine – Zilele după Oreste (Humanitas, 2019). Am avut un prototip pentru acest personaj, în localitatea mea natală, Florești, centru raional situat între Soroca și Bălți, din Republica Moldova. Un concitadin de-al meu, un evreu de vreo 40 de ani, pe nume Boris, cu anumite ciudățenii. Eram adolescent și mă înfioram ori de câte ori îl vedeam. Avea obiceiul să abordeze oamenii spontan și le vorbea despre tot felul de lucruri, despre părinții, bunicii mei din sat, pe care îi cunoștea, făcea și aluzii politice, nu-i scăpau noutățile. Nu era neapărat un tribun, nici în nuvela mea nu este, dar era o fire neliniștită, frământată. Avea o memorie extraordinară, era cam dus cu pluta, încât îți dădea sentimentul, ușor intimidant, când se apropia de tine, că te decupează din mijlocul celorlalți oameni. Simțeai că parcă toate reflectoarele sunt ațintite pe tine, prin simplul fapt că stăteai lângă el. Era ca și cum te-ar fi ales să îți vorbească… Ce aș vrea de la el? Aș vrea să fie cumva prezent în existența noastră, pentru că, prin alienarea lui, el dă o măsură pentru societatea în care trăim. El developează normalitatea deviată a societății noastre. El e o oglindă; te pune în fața nevoii tranșante de a răspunde, de a lua o atitudine… Ce ar vrea el de la mine, de la noi? Vrea să fie ascultat. Vrea să fie luat în serios, chiar dacă nu așteaptă să îi urmezi îndemnurile. El întârzie în pre-act, el rămâne în potențialitate. Dar într-o potențialitate vie, acută, incandescentă, care denunță inconștiența și indiferența semenilor săi. E singura lui dorință, să fie ascultat. Ar trebui să i-o respectăm.

Tu spui că e nevoie de un fel de șoc, fie el și construit cu mijloacele ficțiunii, pentru a măsura, cum se cuvine, realitatea?

Exact. Oreste e o prezență-șoc. O scală umană, existențială. Am mai spus și cu altă ocazie: Oreste e un fel de Zacharias Lichter basarabean, proiectat asupra tranziției de la noi.

Care vorbește limba română, nu limba moldovenească?

Te ții de glume, nu? (râde) Vorbește limba română, desigur. De fapt, o limbă est-europeană, umilită în demnitatea ei. E un fost profesor de estetică aruncat peste bord de nebunia unei epoci și a unui spațiu delabrat, cu valorile răsturnate.

Cum e reîntoarcerea la proză; mai precis, la ficțiune?

O plăcere, o regăsire, o reconstruire, dacă vrei, a interiorității mele profunde, nedeturnate. Eu sunt, îmi permit să spun, un creator la origine; am gândit lumea mereu în imagini, în metafore, în structuri narative. Am început să scriu din adolescență. Între 14 și 16 ani am scris un roman picaresc; se numea Sfârșitul Rechinului Negru, cu pirați, cowboy, piei roșii. Inspirat, bineînțeles, din lecturile vârstei, a fost romanul pe care aș fi vrut să-l citesc. Nu l-am dus la nici o editură; doar l-am bătut la mașină, iar niște fragmente mi-au apărut în presa culturală de la Chișinău de atunci. Când mă gândesc la acele timpuri aurorale, ale începuturilor, pot spune, da, că e o întoarcere acasă.

Ceea ce înseamnă că ai rătăcit mult în aceste decenii? Ai fost „accidentat” de realitatea politică?

În mare măsură. În 1991 am debutat cu un roman – un roman istoric, Schimbarea din strajă, cu tentă postmodernă, pentru că la un moment dat apare un autor care discută cu personajele sale, și foloseam un limbaj deloc sadovenian, chiar dacă era vorba de secolul al XVIII-lea, Principatul Moldovei sub domnia lui Grigore Ghica III, cel ucis de turci pentru că s-a opus, nu a vrut să cedeze Bucovina Austriei. Lucram atunci la Editura Hyperion din Chișinău. După care a urmat o lungă perioadă de abstinență prozastică. Autoimpusă, dar și impusă de presiunea unor împrejurări sociale, politice urgente. Lansasem și revista „Contrafort” în 1994. E o revistă care mi-a absorbit multă energie; tot pe atunci am început să scriu critică literară și eseu. Am mers mai mult în direcția aceasta și, în egală măsură de solicitant, publicistică politică în niște ziare de la Chișinău. Și apoi, din martie 1998, cronică politică săptămânală la Radio Europa Liberă – iată, au trecut deja 22 de ani. Într-un fel, acest comentariu la microfon mi-a și ritmat existența, ca și apariția – lunară – a revistei „Contrafort”. O revistă pentru care eforturile au fost imense – o revistă pe care o facem doar în doi, eu și poetul și prozatorul Vasile Gârneț. Nu mi-a fost ușor să mă racordez la procesul – laborios – de a face proză. E o altă gândire, altă sensibilitate, altă raportare la lume, altă frazare. Jurnalismul prea îndelung profesat mușcă hălci mari din sufletul scriitorului, îi veștejește imaginația. Îl ajută poate în sensul rigorii, atitudinii profesioniste, al contactului cu realitatea, dar îi așează libertatea într-un pat al lui Procust, îl face să arunce prea multe priviri peste umăr, să-și ia prea multe precauții, iar ăsta e un lucru rău în literatură. De aceea, mă bucură cu atât mai mult reîntoarcerea la proză. Cartea asta, Zilele după Oreste, e ca o terapie pentru mine, o exultare a simțurilor.

Pauză de ficțiune de…?

O-ho. De mult timp. Am debutat în 1991. Deci, pauză de ficțiune de 28 de ani. Mi-e și teamă să recunosc.

Scrii proza pe care ai visat să o scrii?

Și da, și ba. Cartea aceasta, cea mai recentă a mea, nu m-am gândit la început că va fi un volum de nuvele. Periodic, reușeam să scriu nuvele, printre slalomurile socio-politico-jurnalistice despre care îți spuneam. Zilele după Oreste e cea mai veche proză din carte, a fost publicată în România literar\, dar prilejul scrierii ei mi l-a furnizat un proiect european – „Trenul literaturii”. Am participat, din Republica Moldova, eu și Vasile Gârneț, iar din România, Nicolae Prelipceanu, Andrei Bodiu și Adrian Popescu. A fost un proiect excepțional, o garnitură de tren care traversa întreaga Europă de la Lisabona până la Moscova și își avea stația-terminus la Berlin; împreună cu Vasile am publicat și un jurnal inspirat din această călătorie – Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (Cartea Românească, 2007). Scrisă pentru acel proiect, nuvela Zilele după Oreste a și fost tradusă în mai multe limbi. După care, o dată la câțiva ani, au început să curgă și alte bucăți de proză scurtă.

De ce ai spus mai înainte și „ba”? Întrebarea ascunsă e, de fapt aceasta: ce visezi, ce fel de proză visezi foarte mult să scrii?

Principalul meu proiect literar este, de fapt, un roman. E un roman pentru care am și un titlu, din care am și publicat tot în România literar\ un prim capitol; acest text a fost tradus în limba engleză și a intrat într-o antologie de proză intitulată Best European Fiction – 2013, apărută în Statele Unite. Acel proiect e marea mea obsesie. Este un fel de legământ adânc care îmi dă un sens pe lumea asta. Timpul de coacere al unui asemenea proiect este mult mai lung. În materie de proză, acolo, în acel roman, este miza mea cea mare. Dar și-n alte narațiuni, pentru care am început să-mi fac note și să mă documentez… Sunt însă bucuros că aceste nuvele s-au constituit într-o carte care m-a scos dintr-o perioadă de ariditate literară, mi-a redeschis calea ca artist.

Cum trece o preocupare constantă de-a ta – ai vorbit și mai înainte de ea, și anume implicarea publică, politico-publicistică – în literatura pe care o faci?

Ea se vede, fără îndoială. Este ceva care vine în mod firesc, pentru că aceleași teme despre care scriu în textele mele de publicistică politică se regăsesc, dar tratate cu alte mijloace stilistice, formulate altfel, metabolizate, și în literatura pe care o scriu. O parte din nuvelele incluse în această carte sunt inspirate din experiența mea de publicist și de observator al vieții politice. Taxiul de noapte, Zilele după OresteEngleza pentru cei care pleacă. Aceasta din urmă este chiar o proză autobiografică, pentru că e vorba de o experiență a mea de redactor la editură, căci am trăit acea epocă de rupere, de intrare în acea tranziție tulbure basarabeană a anilor 1990. Socialul, politicul (meandrele puterii și ce fac ele din individ) rămân o sursă de inspirație și o presiune, o obsesie constante în proza mea. Am simțit mereu în mine un impuls justițiar, un protest interior față de realitățile din Republica Moldova și o frustrare, ereditară probabil, moștenită – de a nu ne fi împlinit visul nostru național, reunirea cu România.

De ce, de unde tentația aceasta – și tema recurentă, de altfel – la tine, în proză: a evadării? Multe dintre personajele tale fug. De ce fug ele, de cine fug ele? Către cine sau către ce fug ele?

Fug pentru a se regăsi. E o inadaptare și un refuz interior al unei realități opresoare, pe care nu o acceptă, și un fel de disperare pe care, de altfel, o simt și eu, ca om, ca autor… Proza este, pentru mine, un mediu mai potrivit de evadare.

În măsura în care personajele tale sunt (și) tu, de cine fugi tu, de fapt?

(zâmbește) Aceasta ar fi linia de interpretare în cheie psihanalitică. Eu nu mă pot dizolva, cum fac ele, în oniric, nu mă descompun într-o realitate virtuală. Rămân aici, dar îmi construiesc scenarii alternative în raport cu ceea ce îmi este dat să trăiesc. E un protest ontologic de fapt. Nu eu am ales să mă nasc în această lume. Sunt victima unei manipulări, victima unui aranjament făcut peste capul meu, și atunci literatura, evadarea prin scris, e un fel de emancipare, o recuperare a libertății, a dreptului de a alege. E fructul voinței, al imaginației mele, nu o schemă concepută de alții, pentru a mă ține captiv.

Spuneam că sunt o ființă justițiară, dar, în același timp, și fundamental lirică, visătoare. Unii recenzenți ai mei au vorbit de un fel de poeticitate implicită a scrisului meu. Este adevărat. Această poeticitate transcende discursul care m-a definit în toți acești ani, cel de tip rațional, analitic, dar e subordonat aceluiași scop, mărturisește aceeași tendință pe care am simțit-o mereu în mine, să dau chip și nume unei realități posibile. Să lărgesc spațiul exprimabilului, dacă asta nu sună cumva prezumțios.

À propos de temele tale recurente – ce este pentru tine, Vitalie, miraculosul?

Este mai mult decât un construct cultural, este un fel de proiecție a ființei mele în ceva ce ar fi putut să existe, în ceva ce poate adastă alături de noi, abia întrezărit, dar care ne scapă. Mi se pare, cum spunea și Mario Vargas Llosa în multe texte ale sale – literatura ne ajută să ne multiplicăm, să trăim mai multe vieți. Pentru mine aceste alternative existențiale sunt îmbrăcate cumva în stofa borgesiană a miraculosului, a unei lumi magice, a unor evadări în oniric – care sunt poetice, nu doar ontologic-revoltate. E și felul meu de a-mi exprima o anume fragilitate și, totodată, o anumită blândețe și tandrețe pe care le resimt față de oameni și față de condiția noastră muritoare și profund nefericită. În plus, mai e, în ceea ce scriu eu, pe față sau în subtext, și memoria – presiunea memoriei, pentru că nimic nu trebuie să se piardă, pentru ca tot ce au trăit strămoșii mei, strămoșii noștri să nu fi fost în zadar. Prin literatură, încerc să îi recuperez și pe ei, să le dau un sens, să îi scot din uitare, să le potențez sensul unei existențe care pentru ei a fost foarte dramatică și dură. Poate chiar să le fac dreptate. Literatura ca act de justiție – este și aceasta pentru mine o chemare fundamentală, așa simt.

Scrii și, împreună cu tine sau alături de tine, scriu autorii basarabeni de astăzi literatura care să prindă duhul acestei epoci? E, ce se scrie acum în Basarabia, o literatură a prezentului sau mai degrabă e o literatură a trecutului, recuperatoare?

Cred că ambele tendințe sunt prezente. Depinde cine scrie, depinde despre ce autori vorbim. Bunăoară, Vladimir Beșleagă, unul dintre „șaizeciștii” noștri de frunte, un scriitor care a înnoit în mod remarcabil proza basarabeană după o perioadă de proletcultism ideologic în Basarabia, a revenit de curând cu un roman istoric, Cumplite vremi – o tetralogie, despre destinul tragic al cronicarului Miron Costin – o probă de rezistență, de anduranță, și pentru autor, și pentru cititori.

Se scrie divers la noi, iar ultimii ani au fost, pentru proza basarabeană, deosebit de fertili. Oleg Serebrian a publicat un roman, Woldemar – al doilea volum al unei trilogii pe care o consacră nordului Bucovinei, destinelor unor oameni cu ascendență amestecată, români și germani – e un alt fel de proză recuperatoare, dar și de sondaj psihanalitic. Constantin Cheianu a publicat și el un roman, Ultima amantă a lui Cioran, în care vine cu multe îndrăzneli, cu un bucătar ca personaj principal, care ne vorbește despre meseria lui, dar și despre patimile lui devoratoare, despre sex, alcool și despre tentația sinuciderii. Cheianu a mai avut un roman, acum vreo 10 ani, Sex & Perestroika, în care evocă evenimentele de la începutul anilor 1980 de la noi, dar și felul în care sexul, pentru personajul-narator, devine parte… a protestului său anticomunist, o sfidare, un gest declarat antidogmatic. Apoi, Tatiana Țîbuleac – o autoare care se afirmă în acești ani spectaculos, cu două romane care au avut deja o presă foarte bună și premii internaționale; e o proză surprinzătoare, pentru că, în același timp, e și poetică, e și foarte inventivă ca limbaj, ca viziune auctorială, dură, anticalofilă, de o prospețime uimitoare… Iată un orizont tematic foarte divers – e vorba și de trecutul mai îndepărtat, și de cel recent, și de prezent sau de epoca aceasta a tranziției, și când spun „tranziție” aș mai cita un nume: Iulian Ciocan – care a publicat, la intervale scurte, câteva romane de impact.

À propos de realitate, de prezent: care sunt, din unghiul tău de vedere, marile teme care lipsesc din literatura de astăzi din Republica Moldova?

Există asemenea teme. Una dintre ele este legată de perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Nu cred că, în proză, a fost reflectată în suficientă măsură dilema basarabeanului care a fost strâns în menghina istoriei și care a fost obligat, în virtutea împrejurărilor, să fie militar pe ambele fronturi – mobilizat în campania din Est a Armatei Române și germane și, după aceea, după reocuparea Basarabiei în ‘44, înrolat de ruși și trimis să moară la Königsberg, unde, vorba unui poet de la noi, a fost „claca lui Dumnezeu”… Apoi, ruptura identitară: deznaționalizarea sub sovietici, teroarea împotriva intelectualilor din anii ‘70-‘80, dar și exodul de azi, depeizarea basarabenilor plecați în lumea largă, impactul cu Occidentul.

Dar în privința marii teme – care e aceasta, pe care o desemnezi ca atare? Cine e „mama” și „tatăl” temelor despre care se scrie azi în literatura basarabeană?

Cred că se scrie cel mai mult despre realitatea imediată, despre tranziție. Aici este tentația cea mai mare, după câte văd eu. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă pe care încă o trăim – și nu știu dacă pentru literatură ea este suficient de bine asimilată. Probabil va fi nevoie de o anumită distanță, pentru a înțelege mai bine și pentru a valorifica această tematică. Literatura nu trebuie să se grăbească. Nu e rolul scriitorului să facă reportaje „la zi”.

Ce trebuie să se întâmple, din punctul tău de vedere, pentru ca un scriitor din Basarabia să „bubuie”, cum se zice? Pentru ca să aibă un succes foarte mare, pentru ca să dea lovitura? Sentimentul e că, în Republica Moldova, se scrie mult, se publică mult, dar nu știu dacă este cineva care „rupe gura târgului”, cum se zice la noi…

Prima condiție o știm: să fie o carte de valoare. O carte care să aducă ceva nou, radical nou, ceva nespus, ceva care e, poate, intuit de mulți, dar care nu a mai fost exprimat până atunci. A doua condiție rezultă cumva din prima: e vorba de rezonanță – dacă ea va întruni criteriul originalității, al valorii și al densității existențiale și expresive, atunci va avea șanse să marcheze o bornă pentru întreaga literatură română. Dacă acea carte va spune ceva esențial despre condiția umană, atunci ar putea avea ecouri majore la noi și în străinătate. Cu cât e „sonda” mai adânc înfiptă în misterul și tenebrele condiției umane și cu cât e mai inspirată expresia, cu atât șansele de a izbuti sunt, cred, mai mari. Istoria – mică sau mare – a Basarabiei sau a României – asigură doar forma de context pentru dilemele existențiale; cine va prinde, în cuvinte potrivite, aceste dileme și fracturi interioare poate aspira la un fel de pașaport universal.

Se vede, în literatura din Basarabia din ultimii ani – 10-15, să zicem – o „linie de business” filoromână și una filorusească sau chiar filosovietică?

Hm, filosovietică nu aș zice. Unii autori basarabeni mai tineri vorbesc foarte relaxat despre acea perioadă foarte tristă, uneori tragică. Cei care vin după noi, autori la 35-45 de ani, dintr-un spirit de contradicție, din dorința de a epata și de a se individualiza, de a se elibera de „dogma românismului obligatoriu” – iată o falsă problemă, în condițiile Republicii Moldova, aflată în continuare sub o puternică influență rusească, sub propagandă rusească, una care se exercită azi și prin mijloacele noilor tehnologii informaționale! –, își caută o identitate artistică prin a supralicita „diferența”, încercând să prezinte epoca sovietică sau cea a tranziției basarabene cu o anumită ironie empatică. Un autor de genul ăsta este Vasile Ernu.

Mda. Ironie empatică! Ce să spun? Omul care declară că „în comunism, critica a funcționat; acum, nu” și care spune, nonșalant, că „în vremea lui Stalin era mai bine; maxim ce puteau să-ți facă era să te bage în pușcărie”.

Sunt idei cu care nu putem fi de acord. Ce spun eu e că există un anume teribilism și o anume relaxare în raport cu tematica aceasta, sovietică.

Și, poate, o anume nesimțire… Vreau să te întreb, à propos de aceasta: au trecut, dinspre lumea sovietică în literatura basarabeană, o anumită tandrețe și o anumită nostalgie mai degrabă decât adevărurile crude, crunte, dure?

Cred că suntem, și în literatură, mai degrabă în prima etapă: a nostalgiei. Tinerii vin cu un spirit de frondă. Ei spun că s-au săturat de procesul comunismului, de condamnări morale – care nici n-au avut loc! – , ei spun că vor să fie altfel. Există însă realități pe care nu le poți contesta nici măcar din frondă, există o zestre a suferinței care, poate, încă nu și-a găsit modalitățile de exprimare cele mai bune în așa fel încât să fie acceptate și înțelese și de tineri. Văd în această „zestre a suferinței” și o șansă de afirmare a Estului – despre lucrurile acestea trebuie să vorbim. Una peste alta, nu cred că există anumite teme revolute și anumite teme de succes. Problema este una de realizare, de execuție.

Ultima întrebare: tu, Vitalie Ciobanu, optzecist? Și atât?

Bun, asta este o formulă prin care încerc să îmi declar apartenența la o generație, la o comunitate culturală și literară. Dar, desigur, nu numai atât. Pentru că îmi caut și eu o formulă proprie, o voce proprie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *