În 2008 a apărut la editura Humanitas o carte de memorii scrisă de Adrian Oprescu și prefațată de Gabriel Liiceanu, “Vărul Alexandru și alte povești adevărate”. Autorul, care avea atunci 78 de ani nu era scriitor, dar fiind rudă cu Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, i-a trimis manuscrisul acestei prime cărți pentru lectură. Liiceanu a mărturisit în prefață că, deși nu a avut niciun chef să-l citească, invadat fiind de manuscrise, a început totuși lectura. După câteva pagini, nu l-a putut lăsa din mână. Mărturisesc că același lucru mi s-a întâmplat și mie: de la primele pagini m-a captivat total.
Memoriile încep cu perioada fericită a autorului, copilăria, după care continuă cu anii de detenție politică petrecuți în diverse închisori și, apoi, la Canal. Autorul a fost ridicat în 1949, când era student și întemnițat în valul de arestări politice staliniste.
Întrebat de ce s-a hotărât să scrie, autorul răspunde: “Am scris pentru că mi se părea că aveam ceva de spus.” Iar Gabriel Liiceanu se miră în prefață: “De unde a învățat să scrie la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar.”
Frumusețea însăși a noțiunii de copil este descrisă de autor într-o întâmplare pe cât de unică, pe atât de emoționantă. Adrian Oprescu era deținut și lucra la Canal muncind 11 ore pe zi la datul pământului cu o lopată care-i făcuse răni ulceroase în palme. Cum durerea devenise insuportabilă, l-a întrebat pe batrânelul (tot deținut) care le distribuia zilnic lopețile, cum ar fi putut să le evite. Batrânelul i-a spus să vină a doua zi foarte devreme, ca să-i poată da singura lopată mai bună, care nu face răni. Așa a făcut și după câteva zile rănile începuseră deja să se vindece. Autorul s-a împrietenit cu batrânelul, care, într-o dimineață i-a șoptit cu un aer misterios să între în magazia de unelte, o baracă ce-i servea și ca dormitor, ca să-i arate ceva. Intrând a văzut, spre marea lui mirare, că pe patul îngust de lemn putrezit dormea, învelit cu pătura slinoasă de închisoare, un copilaș blond de vreo trei ani. Vederea acestei minuni l-a emoționat puternic pe deținut. Bătrânelul i-a explicat că era copilul unor deținuți de la o altă baracă și că îl vizita mereu pentru bucățica de pâine pe care o primea la fiecare vizită. Cum de data aceasta se făcuse seara târziu, l-a culcat la el.
Pe rând, toți deținuții au fost aduși să vadă minunea și, în acea atmosferă de mizerie de la Canal, darul de a putea privi naturalețea unui copil dormind i-a încântat pe toți. Iată cuvintele autorului: “E greu de descris expresia pe care o capătă fiecare de îndată ce apucă să zărească copilul dormind. Nu ajungeau să se dezmeticească. Alții, nerăbdători, veneau să le ia locul. În felul acesta, în scurt timp, toată brigada s-a regăsit grămadă la ușa barăcii cu un aer buimăcit. Parcă primise fiecare o măciucă în cap. Ici și colo mai auzeai pe câte unul șoptind: “Dumnezeule, că frumos mai este!” Cineva a avut ideea să fie aduși și paznicii să privească copilul, l-au văzut și inimile tuturora s-au înduioșat. Dar după câteva zile “familia” cu copilul a fost mutată la o baracă mai îndepărtată. Fiecare din paznicii soldați raportase superiorului vizita puștiului, de frica denunturilor, iar superiorii au fost nevoiți, tot de frică, să ia măsuri.” Minunea apariției copilului a rămas însă întipărită în memoria deținuților, care l-au numit copilul sfânt…
Noblețea de caracter și înțelepciunea bâtrânului distribuitor de lopeți, deținut ajuns la vârsta de aur, e magistral pusă în evidență în carte. Dar autorul face un portret de neuitat și unui alt vârstnic, acela al bunicului din Cezieni, la care autorul își petrecea vacanțele în copilărie pe când părinții erau la Caracal. Bunicul îi spunea copilului “nepurcelule, hai să te învăț să trăiești”, sau “nepurcelule, ia o furculiță și mănâncă”. Copilul a fost inițiat în tainele albinăritului, al culesului pepenilor, al călăritului. Când bunicul îi dădea ceva să mănânce, numai după ce copilul termina se așeza și el la masă. “Mă aștepta întotdeauna să termin, povestește autorul, și abia apoi începea și el. Pesemne că nu voia să rateze spectacolul plăcerii întipărite pe chipul meu. Era modul lui de a-și dubla “traiul bun”, contemplând, în încântarea mea, felul în care altul îl descoperea.”
Aș mai avea multe exemple despre vârsta de aur, pe care mulți o consideră o povară, fără a-i observa adevărata strălucire, dar se cuvine să scriu câteva cuvinte și despre tinerețe! Când sunt tineri, oamenii nici nu au timp să realizeze acest lucru. Cum bine a remarcat Goethe, “Dacă tinerețea e un defect, ne corectăm repede de el!”
“Tinerețea e o achiziție a vârstei coapte!” scrie Jean Cocteau, reamintindu-ne faptul că reflectăm asupra ei numai după ce a trecut! Cât despre înțelepciunea vârstelor, Jean Jacques Rousseau ne amintește: “Tinerețea este timpul când înțelepciunea se învață, bătrânețea este timpul când ea se practică”.
Închei încercarea mea de a scrie o poveste a vârstelor cu afirmația scriitorului Philippe Soupault (1897-1990), unul dintre fondatorii curentului suprarealist în literatura franceză: “Când ești tânăr, ești pentru totdeauna!”
Articol apărut în revista „Vatra veche”.
