Psalmi/ soft guerilla

În Psalmi, Radu Vancu își ia Dumnezeul la întrebări, la trei păzește. Nu-I cere îndurare, regim special sau milă, ci dreapta judecată, îi cere să fie prezent, pe fază, nu pur decorativ. Psalmi este o carte despre justiție, dreptate, libertate și adevăr. Radu Vancu nu-L contestă pe Dumnezeu, dar nici nu-L ridică în slăvi. Nu I se subordonează, nu se simte dator cu o iotă divinității și nici nu se lasă copleșit de ea. În Psalmi, Radu Vancu se manifestă TRANSPARENT, demn. Cantosurilor domestice le urmează Psalmii. Nevoia de familie (de tatăl dispărut prematur – personaj absent, dar de o copleşitoare arhiprezenţă), de microcosmos coagulant, de ,,acasă” simbolic, de spaţiu protector, este una organică în poemele lui Radu Vancu. În ciuda domesticităţii atipice (travesti, oximoronică), parte integrantă a atipicităţii creaţiei per ansamblu a lui Radu Vancu, în contextul scriiturii tinere, capătă consistenţă apelativul de ,,zonist” aplicat celui în cauză, cel puţin din punctul de vedere al fascinaţiei acestuia (uneori morbidă) pentru zona crepusculară a fiinţei, pentru mecanismele cognitive care declanşează centrarea obsesivă a gândurilor pe factorul de tip ,,zoster”- traumă majoră.

Psalmii lui Radu nu venerează, ci pledează în favoarea cauzei, plecând de la ideea, regăsibilă și cântecul lui Joan Osborne, conform căreia God Is One of Us. Radu Vancu ia cuvânt împotriva Logosului, uzează din plin de dreptul sau la liberă exprimare, cere socoteală, se consideră îndreptățit să știe. ,,Cârcotind”, nelăsîndu-se subjugat în vreun, el procedează democratic.

Postura de rob al lui Dumnezeu îi pare de-acum incorectă din punct de vedere politic, ieșită din modă. Ca și în Cantosurile domestice, în Psalmi venerația lui Radu se îndreaptă spre fiul Sebastian și soția Camelia. Ei reprezintă adevărata ,,Împărăție”. Din text se degajă refuzul posturii de om-Lego, maleabil, ,,construit” mecanic după chipul și asemănarea Creatorului, imperfect în esență, de care greu încercatul Radu Vancu nu se mai teme, întrucât Frânghia înflorită l-a călit pe interior. Condiția de Lider Suprem nu-L exonerează de responsabilități pe cel ce dispune de tăriile cerului. Radu Vancu nu înalțe ode, nu exprimă sentimente de recunoștință, nu imploră, nu e umil, nu regretă, nu adoră. Psalmii săi sunt laic-desacraliza(n)ți. În Psalmi, valorizat e omul, pe când Dumnezeu trece în plan secund. Pentru Radu, literatura și poezia reprezintă ,,aproapele”. Subtil, el înlocuiește penitența cu rezistența.

Psalmii lui Radu Vancu sunt psalmi pe rit nou, de tip manifest. Opus celor 150 veterotestamentare ,,cântece de laudă” (ebr. tertrilim) sau ,,cântece cu harpa” (gr.psalmoi), Psalmii lui Radu Vancu sunt, în esență, poeme eliberatorii. Psalmii lui Radu își conțin fericirile, dar și temerile. El nu declamă, ci, mai curând, reclamă lipsa de fermitate și de implicare a lui Dumnezeu în salvarea cauzelor bune, nobile, de la anenantizare, de unde și ,,eticismul” psalmilor. Cel mai crud fapt la care îi este dat să asiste în calitate de martor neputincios e frumusețea trecătoare. Radu Vancu nu așteaptă minuni de la Dumnezeu, întrucât minunile sălășluiesc în oamenii din imediata apropiere. I-o dovedește clipă de clipă fiul Sebastian, de care e organic legat.

Radu Vancu e cu ochii pe Dumnezeul care și-a întros privirile de la oameni. Psalmii săi, un proces de intenție. El nu judecă, după cum nu vrea să fie judecat, nu divinizează, nu sare în apărarea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, chestionează o mare Absență. Din Psalmii originari păstrează doar ideea de poeme în proză pe care le valorifică literar. Psalmii lui Radu Vancu au valoare de (pro)test, sunt spațiu securizant. Undeva, între justiția umană și cea divină ar trebui să existe un punct de întâlnire, dreapta măsură.

 

*

 

Teodora Coman își trage foloase cuvenite din soft guerilla, radiografia unei deveniri-schimbări de paradigmă, dar și de atitudine. E procesul de translație de la cârtița de mansardă la vocea care iese și se exprimă liberă în agora. Statul deoparte nu mai e soluția convenabil-corectă. Din vechiul statut, Teodora îl păstrează pe cel de cârtiţă-scriitor care îşi rezervă privilegiul de a fi stăpână pe efectul-surpriză, de a apărea acolo sau de a dispărea de acolo de unde ne aşteptăm cel mai puţin. Efectul-surpriză e practicat şi la nivel textual, prin asocierile neprevăzute, imprevizibile, prin conotaţiile subteranelor textuale care se cer explorate.

Cârtiţa de mansardă nu se mai iroseşte cu frământările lăuntrice. Ca persoană, ea nu mai contează, ci ,,ceilalți”. Tabăra ostilităţilor se mută spre exterior, gâlceava cu sinele ia forma portavocii care nu menajează. A fi în miezul lucrurilor devine preocupare de căpătâi. De la sistematica autodesfiinţare, cruda autoanulare şi severa autominimalizare-flagelantă, prilej de frecvente disecţii-vivisecţii elaborate, Teodora Coman trece la guerilla extinsă, în care nu doar politicul e vizat, ci și întreg elementul perturbator-destabilizant. Soft guerilla e decont al sinelui cu sinele, minimalism cu tentă maximalistă. Nu e un protest de dragul protestului, ieșire gratuită la rampă, ci cauționare a lucrurilor care nu merg bine și ne privesc in corpore. Teodora Coman continuă protestul tăcut început la Sibiu, trecut prin etapa celebrelor cartoline cu mesaj detabuizant pe care le semnează. Act de responsabilizare și de civism, soft guerilla e construită din cuvinte hard, percutant-penetrante. E o politică a refuzului generalizat, evadare din zona de confort. Tăcerea și cuvântul sunt ,,arme”. Ambele împrumută din efectul capselor detonante. Teodora are abilitatea de a le manevra pe ambele.

In extenso, Teodora Coman  propune ecologizarea minților, renuanțarea la felul păgubos de a fi, ,,deplastifierea” creierelor de mentalitățile păguboase, curățirea lor și a mediului înconjurător de reziduurile egoului. Ca și Radu Vancu, Teodora Coman percepe scrisul ca zonă liberă de neutralitate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *