Interviu Monica PILLAT: Iuda – de ieri și de astăzi

Relativ recent, Doamna Monica Pillat a publicat, împreună cu Vasile Bănescu, o foarte interesantă – și delicată – carte (în dialog) despre ”Imaginația speranței”. Ulterior lecturii (plină de încântare) a acestui volum am avut câteva schimburi de mesaje cu distinsa doamna. Într-unul dintre ele era vorba despre Iuda și despre imaginea sa, astăzi. Acesta a fost momentul de cotitură pentru interviul de mai jos.

 Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU

Dacă trădarea e o temă atât de prezentă – și e evident că este așa, că e o temă și o practică prezente! -, de ce personajul Iuda are o imagine atât de ștearsă?

Nu aş spune cã trãdarea este o temã de actualitate, într-o epocã în care comoditatea egoistã, toleranţa nocivã şi interesul material imediat estompeazã tot mai mult valorile şi virtuţile de altãdatã precum: loialitatea, onoarea şi moralitatea. Tocmai de aceea, Iuda nu mai e perceput ca pol negativ al spiritului, ba mai mult se încearcã reabilitarea lui, din perspectiva ideii cã toţi suntem vulnerabili şi, deci, potenţiali vinovaţi, când ne confruntãm cu ispita trãdãrii.

Este Iuda, putem spune aceasta, un personaj reevaluat în mod nedrept de istorie? De istoria spiritului?

Ceea ce se încearcã, de la o vreme, este relativizarea textelor evanghelice care, comparate cu scrierile gnostice descoperite de curând la Marea Moartã, par a-şi pierde relevanţa. Ca sã vã dau un exemplu de cum decurge un asemenea proces, voi apela la celebra formulã a lui Descartes: Gândesc, deci exist, pe care Derrida o deconstruieşte astfel: „ Cine spune gândesc, deci exist”? În acest mod, aserţiunea de dinainte îşi diminueazã impactul, devenind doar o pãrere a cuiva care oricând poate fi pusã la îndoialã de altcineva. În Evanghelia dupã Iuda, datând din anul 300, acest personaj apare ca unul dintre cei mai iubiţi ucenici ai lui Isus, cãruia Învãţãtorul îi încredinţeazã taine din Cunoaşterea Secretã. Nu e relatatã trãdarea sa. În The Lost Gospel of Judas Iscariot, Bart Ehrman (profesor american, exeget al Noului Testament) lanseazã ipoteza cã Iuda s-a jertfit pe sine, pentru a împlini planul divin al Rãstignirii. Acesta nu trãdeazã ci mediazã între Isus şi autoritãţi. Îi face o favoare Mântuitorului, trimiţându-L la moarte şi eliberându-L de haina muritoare. Potrivit variantei gnostice, Iuda nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost omorât.

Care apreciați că este cel mai tare predicat de reținut despre Iuda, cea mai tare afirmație, cel mai puternic atribut?

La aceastã întrebare, îmi vine în ajutor Nicolae Steinhardt care, în eseul “Tragedia lui Iuda”, din cartea Dãruind vei dobândi, aratã cã douã pãcate îi aduc trãdãtorului pierzania: trufia şi disperarea. Trufia îl face sã îşi închipuie cã este egalul Domnului şi cã Îi poate decide soarta, iar deznãdejdea care îl împinge apoi la sinucidere vine din necredinţa sa în puterea iertãrii divine.

E ușor să fii Iuda?

Nu cred.

De ce?

Iuda este un personaj tragic: ca ales al Învãţãtorului, are o şansã spiritualã şi un profit lãuntric evolutiv pe care le rateazã, lãsându-se atras de tentaţia recompensei materiale imediate. Când îşi dã seama de gravitatea actului sãu, „arginţii” pe care şi-a clãdit trãdarea îşi pierd valoarea, ba mai mult, el, vânzãtorul lui Isus, nu mai poate trãi cu sine însuşi.

Cum a devenit Iuda ceea ce a devenit?

Mã tem cã Iuda, cel de azi, din vremurile noastre, nu ar mai avea atât de acut conştiinţa vinovãţiei sale. Poate chiar nu ar mai avea-o deloc. Şi-ar lua arginţii şi şi-ar deschide cu ei o afacere profitabilã, fãrã sã se mai uite în urmã. Poate greşesc…

Cum e, à propos, Iuda cel de astãzi? Iuda cel recent?

Eu mi-l închipui arogant, plin de sine, cinic şi ambiţios. Nu şi-ar pierde vremea fãcându-şi procese de conştiinţã, el care a ajuns atât de sus pe treptele prosperitãţii materiale, cãlcând peste cadavre.

De ce e aşa? De ce a ajuns aşa?

Iuda, ca personaj şi tip uman, a devenit astfel pentru cã lumea din jurul lui s-a înrãit, uitând treptat sau ignorând cu bunã ştiinţã codul creştin al valorilor morale, care astãzi poate fi privit de mulţi ca fiind desuet…

Un mic joc de imaginaţie: dacã Iuda cel de azi s-ar întâlni cu Iuda cel biblic, s-ar recunoaşte unul pe altul?

Dacã s-ar întâlni, sã zicem, chiar pe drumul cãtre suicid, Iuda cel de azi l-ar certa pe Iuda cel biblic, acuzându-l de sentimentalism, şi l-ar convinge sã îi devinã asociat în compania trãdãtorilor pe care primul o conduce.

S-ar fi putut salva Iuda? Ce ar fi trebuit să facă? Ce trebuie să facă un om care trădează?

Poate cã dacã Iuda ar fi reţinut câte ceva din învãţãtura lui Isus, ar fi descoperit cã în sinele sãu exista un orizont al mântuirii şi atunci s-ar fi cãit, cerându-şi iertare, aşa cum a fãcut-o Petru, dupã ce s-a lepãdat de trei ori de Domnul. Însã el s-a vãzut atunci numai pe sine, în cumplita singurãtate a faptei irevocabile şi nu i-a putut supravieţui.

Doar învãţãtura lui Isus l-ar fi putut salva pe Iuda sau (poate) şi o alta sau altele?

Ce l-ar fi putut salva pe Iuda ar fi fost iubirea. Dar el nu L-a iubit pe Isus atâta timp cât El a fost cu ucenicii Sãi în lume. Dacã l-ar fi iubit mai mult, şi-ar fi adus aminte de cuvintele Lui salvatoare şi s-ar fi cãit pânã la urmã. Existã o memorie a iubirii care pãstreazã în ea totul. Dar unde ea nu existã îndeajuns, intervine uitarea. Totuşi, atunci când Isus i-a fost luat, Iuda nu I-a putut supravieţui.

Credeți că asupra trădării există o reflecție adecvată, una meritată, ca să spun așa? Cu alte cuvinte: ne gândim suficient de des și decent de bine la trădare?

Nu cred cã trãdarea este azi motiv de reflecţie. Este atât de rãspânditã şi atât de înrãdãcinatã în mersul zilnic al lumii noastre, încât nu mai constituie un obstacol de ordin moral. Se practicã pe scarã largã compromisul, şantajul, traseismul, iar cei care protesteazã trebuie marginalizaţi şi discreditaţi de cei dintâi. Totuşi, nu sunt scepticã, deoarece ştiu cã existã un înger al istoriei care îi încurcã în cele din urmã pe trãdãtori şi îi reduce la neant.

Ce este un „înger al istoriei”? Cum aratã el? Cum ne semnalizeazã el?

Am avut privilegiul sã trãiesc destul de mult ca sã vãd cum mai marii lumii care se credeau infailibili au eşuat lamentabil şi n-au putut sã se ascundã de pedeapsã nici într-o gaurã de şarpe: Ceauşescu, Sadam Husein, Osama Bin Laden, ca sã pomenesc doar pe câţiva dintre ei… Rãul, atât de spectaculos în manifestãrile lui, ne induce pe moment senzaţia cã e cu mult mai puternic decât binele, pe care lesne pare a-l înfrâge, dar nu e aşa. Eu am numit „înger al istoriei” providenţiala deturnare a dezastrului în miracol. Primul exemplu a fost învierea lui Isus, „cu moartea pe moarte cãlcând”. De atunci încolo, timpul ne-a arãtat cum pot învingãtorii sã fie, pânã la sfârşit, judecaţi de cei învinşi.

Există o pedagogie a trădării?

Da. Ea derivã din ateism şi din principiile sale demolatoare. Dacã Dumnezeu nu existã, totul devine posibil. Suntem liberi sã facem orice rãu, pentru cã nu are cine sã ne pedepseascã.

Ce putem învăța din aceasta? Ce e bine să nu uităm despre trădare?

Ceea ce afli cu timpul este cã orice rãu fãcut altuia se întoarce asupra ta, cu efect de bumerang. Trãieşti cu iluzia cã poţi trãda încrederea cuiva, fãrã sã te vadã nimeni şi fãrã sã dai socotealã. Dar nu e aşa. Tu te vezi şi tu ştii ce ai fãcut. Dacã trãdezi în continuare, te vei trezi, la un moment dat, înconjurat de trãdãtori. Nu mai ai încredere în nimeni. Cum ai putea, când nici tu însuţi nu eşti altfel decât ei?

De ce trădează oamenii?

Din interese egoiste, pentru profitul material, dintr-o trufie a puterii, din neglijenţã. O beţie a prezentului ne face sã uitãm ţinta divinã spre care ne îndreptãm. „Aici” şi „acum” înlocuiesc iluzoriu proiectul pe termen lung al salvãrii noastre sufleteşti.

Când nu se mai poate salva un om care a trădat?

Atunci când îşi pierde reperul credinţei şi al iubirii. De aceea porunca „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” pare multora teribil de grea, dacã nu imposibilã.

În ce condiții am putea spune despre trădare că include sau că duce cu sine salvarea?

Dacã vedem în ispita trãdãrii o încercare a rãului prin care trebuie neapãrat sã trecem, pentru a ne smeri, atunci suferinţa cãderii e lãsatã în urmã de izbânda ridicãrii de jos. Greşala asumatã devine poarta pe care o deschidem pentru a gãsi drumul înainte.

Dupã moartea tatãlui meu, am scris o poezie despre Iuda, în care mi-l imaginam ca fiind singurul în stare sã atingã nevãzutul: Iată-ne, stând în jurul mesei, şi vorbind/ În şoaptă despre Tine, ca şi cum/ Deodată, n-ai mai fi./Pâinea şi vinul sunt numai pâine şi vin,/În blide se răceşte noaptea/Şi degetul adoarme pe cuţit./Doar eu aud prin vis, legănându-se, funia/ Şi crengile m-aruncă-n gol. /Putea-voi smulge nevăzutului masca?/ Buzele mele se-apropie de mâine…/ De Te-ai lăsa atins!/ Dar aerul pe care-mi culc, acum, obrazul/ Se face trist ca moartea. Cui Te vând,/ Când numai eu Te simt venind,/ De pretutindeni, ca tăcerea?

E mai ușor să trădezi decât să iubești?

Nu. Iubirea e darul cel mai înalt, cel mai durabil al unei vieţi. Când trãdezi, nu numai cã o pierzi, dar te şi rãtãceşti iremediabil de tine însuţi şi de ceilalţi care dãdeau sens existenţei tale.

Cum ştii cã ai plecat de la tine, cã „te rãtãceşti de tine însuţi”? „Ce (rã)sunã în tine când te-ai rãtãcit? Ce semne ţi se dau ca sã vezi aceasta, ca sã înţelegi aceasta?

Ca sã te simţi „rãtãcit”, trebuie sã urci o treaptã pe scara întelegerii introspective. Mulţi se pierd de ei înşişi, dar nu-şi dau seama de acest lucru. Se complac în fundãtura în care au ajuns şi nici prin gând nu le trece sã iasã de acolo. Dar la un moment dat, încep sã fie nemulţumiţi, dezamãgiţi de felul lor de a fi. Simt în ei un gol pe care încearcã sã îl umple cu achiziţii materiale tot mai extravagante, cu petreceri, bãuturi şi droguri care le dau iluzia plinãtãţii, dar se trezesc dupã aceea şi mai pustiiţi. Şi spaţiul virtual oferã compensaţii la fel de aparente.

Dar când revii la tine? Ce trebuie sã se întâmple? Cum simţi cã te-ai (re)cãpãtat, cã ai reintrat în posesia ta?

Ca sã revii la tine însuţi ar trebui sã ai puterea sã întorci spatele celui care ai devenit şi sã o iei pe un alt drum, sã laşi în urmã egoismul şi ispitele narcisiste şi sã te apleci asupra celor, din jurul tãu. Altruismul este, în opinia mea, soluţia salvatoare. Cel care vrea binele celorlalţi, uitându-se pe sine în actul dãruirii, se umple de lumina unui sens de nepierdut. Cu cât va da din sine lumii, cu atât va deveni lãuntric mai bogat.

Poţi singur, doar singur, sã te reîntorci la tine?

Nu. E nevoie de o cãlãuzã, fie cã o întâlneşti ca fiinţã realã, fie ca mentor sau ca personaj într-o carte. Apoi, ca sã te reîntorci la tine, adicã sã revii într-un acasã al sufletului tãu, trebuie sã îţi aduci aminte de trecut, de punctul de pornire în viaţã, aşa cum fiul risipitor din parabolã, ajuns în pragul eşecului, îşi aminteşte de tatãl sãu şi numai atunci i se aratã drumul ieşirii din derivã.

Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, cel mai puternic scut împotriva trădării?

Exemplul lui Petru, cel care, revenind asupra trãdãrii sale prin cãinţã, a ajuns piatra de temelie pe care Isus şi-a întemeiat învãţãtura.

”Să iubim trădarea, dar să îi urâm pe trădători”, cum scria Plutarh sau aceasta este doar o vorbă care nu trebuie să fie izolată de contextul său?

De bunã seamã Plutarh se gândea pragmatic la avantajele prin care trãdarea poate ajuta tabãra adversã, mãrindu-i şansele victoriei într-o luptã sau într-o negociere, cum am spune azi.

”Cine trădează, va fi trădat” (Marin Preda) sau nu e obligatoriu?

Este obligatoriu. Totdeauna existã reversul trãdãrii care adesea e mult mai nimicitor..

Poate fi fericit un om care a trădat?

Pe moment, da. Te poţi bucura de beneficii, funcţii mai înalte, prosperitate materialã. Dar toate acestea dureazã atât de puţin…

Ia sau dă, ce ia și ce dă trădarea? În ce termeni puneți aceste relații – de scădere/adăugire?

Trãdarea ne ia liniştea, încrederea în noi înşine, respectul de sine. Ne dã iluzii.

Avem nevoie de iluzii? Vreau sã spun: avem cu adevãrat nevoie de iluzii?

Aici aş încerca sã fac o diferenţã între iluzie şi credinţã:  iluzia e dãtãtoare de paleative de o clipã, pe când credinţa este un prieten de cursã lungã. Putem vorbi de lucruri care ne dau iluzia bogãţiei, a fericirii, a celebritãţii, a prelungirii vieţii cât de mult. Toate acestea vor cere o trãdare, fiindcã, în zona respectivã, nimic nu dobândim pe gratis şi, aşa, intrãm pe mâna unor şarlatani care profitã de slãbiciunile şi de frustrãrile pe care vrem sã ni le ascundem sub mãştile succesului, astfel confecţionat. Credinţa, însã, ne oferã repere esenţiale sã nu ne rãtãcim, ne face soli şi interpreţi ai unei forţe benefic-cãlãuzitoare, ne lumineazã calea când intrãm în întuneric şi mai ales ne umple de iubire. Iubirea e triumful unei vieţi.

Dar viaţa în adevãr e uşoarã? E ea confortabilã?

Nu e uşoarã fiindcã cere sacrificii, exclude compromisul şi implicã o şergere de sine. Este cumva o viaţã de mesager care nu poate sã-şi modifice textul pe care îl are de transmis.

Chiar e trădarea ”biserica Iadului” (V. Hugo)?

Nu cred. Rãmân la ideea cã ispita trãdãrii ne este datã ca sã ne întãrim, dupã ce am trecut prin suferinţele greşelii.

Trădarea trădătorului – e aceasta cu adevărat o trădare?

Vã referiţi la o deconspirare a trãdãtorului? Sau la o auto-demascare? În primul caz, trãdãtorul îşi gãseşte „naşul” într-un trãdãtor mai dibaci. În al doilea caz, trãdãtorul devine penitent.

Există trădări care nu pot fi evitate? Când, bunăoară, cum ar spune Lucian Blaga, ești în poziția de a negocia o ”dramă a opțiunilor” și când ”orice vei alege, vei regreta”?

Da. În închisorile comuniste, sub torturi de neimaginat, mulţi deţinuţi şi-au trãdat prietenii ori familia, pentru a scãpa de chinuri. Alţii, nu. Dar aceştia au devenit martiri.

Cât de greu este să îi iubești pe cei care te-au trădat sau care te trădează?

Nu e atât de greu precum pare. Dacã tu însuţi ai trecut vreodatã prin experienţa trãdãrii, te vei recunoaşte în cei care greşesc faţã de tine. Pânã la urmã, nu suntem cu nimic mai prejos şi cu nimic mai presus decât ceilalţi.

De unde credeţi cã învãţãm mai bine despre trãdare: din cãrţi sau din viaţã?

Şi din viaţã, din derapajul propriu, mai ales, dar şi din cãrţi. Atunci când citim, ne identificãm adesea cu cel care trãdeazã, îi trãim drama şi la urmã ieşim din carte vindecaţi, ca dupã o boalã.

Ce nu ar trebui sub nici o formã sã învãţãm despre trãdare? Ce lecţie sau lecţii ar trebui sã refuzãm despre trãdare?

Ar trebui sã ne ferim de cei care pretind cã cea mai sigurã cale de a avea succes e cea a compromisului şi a trãdãrii. Sã nu facem din cei din jur obiecte sau unelte ale mãririi noastre, sã nu ne folosim de ei, deoarece, mai târziu, le vom da ocazia sã se foloseascã în acelaşi mod de noi. Rãul poate fi teribil de molipsitor.

O întrebare uşor înmuiatã în scenariile corect-politice: trãdeazã bãrbaţii mai mult decât femeile?

Desigur. Bãrbaţii au fost din totdeauna activi pe scena politicã, prin comparaţie cu femeile care, în Europa, s-au emancipat, de pildã prin vot, de abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Trãdarea la masculin implicã jocurile de culise ale celor care vor puterea cu orice preţ.

E trãdarea la masculin diferitã de trãdarea la feminin?

Femininul trãdãtor se bazeazã pe arsenalul seducţiei, mizând pe „naivitatea” masculinã. Biblia şi literatura ne oferã exemple de trãdãtoare ilustre: Eva, Salomea, Dalila, Milady, etc.

O micã bibliotecã despre trãdare la purtãtor? Ce ar fi de pus acolo în mod, sã zic, obligatoriu?

Biblia şi O scrisoare pierdutã.

 

notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ”Viața Românească”

 

 

 

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *