N.D. Cocea: sub semnul flamurii roşii

Viaţa şi posteritatea lui N. D. Cocea au stat sub semnul flamurii roşii: investirea sa în crezul comunist a fost una fără rezervă, de unde şi plasarea sa in panteonul noii culturi de către regimul de democraţie populară. Dincolo de ereziile sale, dincolo de erotismul frizând pornografia al literaturii sale, Cocea este elogiat, în anii de după 1945, ca un luptător şi ca un întemeietor. Memoria sa este păstrată cu sfinţenie, ca o urnă funerară, de către Dina Cocea. Fidelitatea tatălui faţă de partid trece la fiica sa, neştirbită.

Itinerariul lui N. D. Cocea este exemplar pentru o întreagă familie de spirite, româneşti şi occidentale, în egală măsură. El duce de la ataşamentul socialist la gnoza comunistă. Figura lui Cocea, redată acestui context, încetează să mai fie una izolată. Cocea se află alături de toţi cei care,o dată cu anul 1917, aleg să fie leninişti, pentru că văd în leninism imaginea istoriei în mişcare.

Transformarea leninistă este pregătită la Cocea, ca şi la atâţia alţii, de ucenicia în mediile stângii radicale precomuniste. Cocea posedă o vocaţie radicală pe care utopismul de inspiraţie leninistă o poate canaliza. Cocea este un inamic, deschis şi implacabil, al ordinii burgheze, preocupat de a găsi instrumentele prin care să pregătească naşterea lumii noi. Cocea nu este niciodată măcinat de îndoieli, căci radicalismul său îi oferă, întotdeauna, un set de certitudini.

Profilul lui Cocea, socialistul de dinainte de 1917, nu este profilul unui Gherea. Cocea nu are rigoarea intelectuală şi nici profunzimea erudită a teoreticianului Gherea. El este, prin temperament şi educaţie, iconoclastul ce preferă violenţa de limbaj argumentării elaborate. Acolo unde Gherea optează pentru construcţia minuţioasă, Cocea merge spre pamfletul ce denunţă, spectaculos, nedreptatea exploatării.

De aici, relaţia dintre radicalism şi stilul gazetăriei sale. Comparat cu Arghezi, dar şi cu Vinea, Cocea deţine un registru stilistic mai degrabă modest. Elogiat, în anii stalinişti, pentri pregnanţa stilului său, Cocea impresionează, astăzi, nu prin rafinament, ci prin violenţă,obscenitate şi monomanie. Imprecaţiile lui Cocea anticipează pe cele, de peste decenii, ale lui Eugen Barbu sau Corneliu Vadim Tudor. Ele sunt exerciţii de execuţie publică, lipsite de sofisticarea scriiturii.

Pamfletarul Cocea, cel de dinainte şi de după marele octombrie 1917, este un momoman anti-monarhic. Canonizarea lui Cocea de către democraţia populară este explicabilă prin acest detaliu deloc nesemnificativ. Ziaristica lui Cocea, de la ” Facla” sau “ Chemarea”, se organizează în jurul acestei obsesii care îl locuieşte, patologic. Regii României, de la Carol I la Ferdinand, sunt, în galeria de portrete a radicalului Cocea, expresia răului absolut pe care stânga radicală este chemată să îl exorcizeze. Sagacitatea anti-monarhică lui Cocea îl face celebru,fixaţia anti-monarhică a lui Cocea alimentează scandalul de presă,pasiunea anti-monarhică a lui Cocea îl transformă pe pamfletarul vituperant în victima unui proces de lez-majestate. Cocea devine martirul care îşi scrie, în anii douăzeci, cronica scurtei sale detenţii de operetă.

Radical şi anti-monarhic, Cocea se angajează în comunism o dată cu revelaţia leninistă: mărturia despre Lenin , alcătuită pe baza experienţei directe, are în centrul ei admiraţia faţă de cel care acţionează, spre a înfăptui viitorul. Cocea trece de la evocarea lui I. C. Frimu la hagiografia leninistă. Relaţia sa cu partidul comunist care se naşte în România, ca o sectă subterană, va fi una strânsă şi niciodată abandonată. Cocea este mai mult decât un tovarăş de drum. El este una dintre vocile care evocă revoluţia ca pe descătuşarea finală. În climatul de fervoare mesianică de după primul război mondial, Cocea are vocea unui posedat dostoievskian, ce teoretizează despre revoluţie în acord cu mistica bolşevică. Nerăbdarea lui Cocea atinge intensitatea profetică. Radicalul leninist se află în căutarea situaţiei revoluţionare care să fie scânteia prometeică. Comunizantul Cocea nu mai are răbdare. Imprecaţiile sale pamfletare sunt un ecou al frustrării intelectuale: himera revoluţiei este de neatins, ordinea detestată cu pasiune este intactă.

Cercul se închide pentru radicalul Cocea la senectute. Momentul este cel al apoteozei. În noua ordine de după 23 august 1944, Cocea este oficial cultural şi îndrumător de conştiinţe. Leninistul de la 1920 este stalinistul de la 1945. Drumurile se despart. Pentru Ion Vinea, succesorul său de la “Facla”, epoca postbelică înseamnă exilul interior şi dispariţia semnăturii. Cocea moare la 1949 aureolat de poporul ce învinge. Paginile autobiografice publicate în aceste clipe sunt un mic roman al educaţiei revoluţionare. Cariera de romancier de serie B este evocată pasager, din raţiuni de respectabilitate revoluţionară. Cocea se stinge ca un luptător, iar flamura roşie îl înconjoară, ca o hlamidă. Cocea este statuia înainte-mergătorului, obiect de veneraţie şi loc de pelerinaj pentru cei care scriu viitorul reperist.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *