Note pentru un jurnal al despărţirii ( 5)

A fost odată ca niciodată : toate aceste pagini nu pot începe decât din acest colţ al amintirii. A fost odată ca niciodată şi mă adâncesc in visele pe care le visez în fiecare noapte, spre a urca, dimineaţa, către zilele pustii. A fost odată ca niciodată şi o pot atinge din nou, în clipele în care materia ei astrală se întrupează în făptura ce coboară spre mine. A fost odată ca niciodată şi scrisul încearcă, stingher, să redea lumii culorile pe care aceasta le avea, cândva. A fost odată ca niciodată şi moartea este îmblânzită de paşii ei, a căror cadenţă o mai pot auzi, încă.

A fost odată ca niciodată educaţia noastră teatrală. Cândva, înainte ca viaţa să o împingă, implacabil, către facultatea de limbi străine din Timişoara, mama visase să urmeze acelaşi drum la care visase şi tatăl ei, opera. Nu am auzit-o niciodată cântând, ( imensa ei pudoare refuza orice exhibiţionism), dar îi puteam remarca ataşamentul şi pasiunea cu care evoca opera, ariile şi artiştii. Se simţea, atunci, în glasul ei, toată emoţia celei care ar fi putut fi, dar pe care destinul nu a lăsat-o să devină. Profesoara lăsa locul unei alte siluete, aproape nebănuite, iar numele Artei Florescu revenea, spre a evoca majestatea scenei pe care nu avea să urce niciodată. Nu era nimic bovaric în reacţia ei, ci doar reprimata tristeţe în faţa unui drum pe care nu putuse păşi.

A fost odată ca niciodată educaţia noastră teatrală : dragostea pentru operă nu era întrecută decât de dragostea pentru teatrele în ale căror săli regăseam liniştea refuzată de tumultul cacofonic al republicii socialiste. Şi, dacă închid ochii, mă revăd pe mine , copil, între părinţi, întrând pe marile porţi dincolo de care se întindea imperiu şoaptelor, foşnetelor şi al muzicii discrete. Aici, mama se lepăda de tot ceea ce însemna povara vieţii de profesoară suplinitoare şi se infăţişa în toată splendoare discretă a unui personaj: miracolul ei era acela de a străluci în pofida cenuşiului şi a sărăciei, miracolul ei era acela de a sfida monocromia lumii care te apasă cu silueta fermă a eleganţei.

A fost odată ca niciodată educaţia noastră teatrală: in sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, am ajuns, împreună, pe insula lui Prospero. Din locul meu am putut admira coregrafia spiritelor şi am fost atinşi de boarea lui Ariel. Vocile şi chipurile celor de atunci sunt una cu vocea şi cu chipul ei. Teatrul ne îmbrăţişa şi ne dăruia tot ceea ce existenţa diurnă ne refuza. Glasul lui George Constantin ne deschidea, larg, porţile ce însemnau promisiunea visului.

A fost odată ca niciodată educaţia noastră teatrală: de demult, pe când nu eram decât copilul ei, şcolarul republicii socialiste, am trăit, la fel ca şi ea, visul meu teatral. Admiraţia pentru teatru mă inunda şi mă transforma. Alături de ea, am urmărit pe Ovidiu Iuliu Moldovan în “Caligula” şi modulaţiile simfonice ale timbrului său mă bântuie şi acum. Pentru cei din jur, piesa lui Camus era oglinda spartă din care îi privea timpul istoric al tiraniei. Pentru mine, piesa lui Camus era revelaţia acestei puteri magice a scenei şi a vitalităţii cuvântului ce umple sala, ca un vânt venit din larg.

A fost odată ca niciodată educaţia noastră teatrală: dragostea noastră a fost, pâna la capăt, una cehoviană. Era cehoviană discreţia tandreţii şi era cehoviană simplitatea melancolică cu care am contemplat viaţa. Şi poate că mama mea avea ea însăşi ceva din carnaţia delicată a unui personaj cehovian. Se afla în ea şi iubirea pentru casă şi grădină, ( propria noastră livadă de vişini), dar şi stoicismul cu care a ales să înfrunte viaţa, acceptând povara zilelor ce veneau, implacabil. Am ascultat, împreună, muzica cehoviană a curgerii timpului şi am tăcut, împreună, cu gândul la moartea care a venit, în cele din urmă. Ascultând vocea Ginei Patrichi simt în ea vocea mamei mele : două voci cehoviene pe care despărţirea şi dorul le unesc. Acum , stau în pragul anilor şi privesc pustiul pe care doar dragostea ei parfumată îl mai poate îmblânzi. Recitind pe Cehov, reascultând pe Cehov, îi convoc umbra şi păşim, din nou, în grădina noastră, sub soarele toamnei nesfârşite.

A fost odată ca niciodată: în fereastra documentului cuvintele se adună, chemate de dorul ce trece peste moarte. Dragostea acoperă lumea cu pulberea ei de stele. Cortina de pe scenă se ridică, parfumată. Şi pot simţi trecerea ei către mine dinspre vis, ca un vânt limpede de dimineaţă, semn al largului marin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *