MUSICA PURITAS DOMINICA (Quel vecchio maledivami!; Ah, piu non ragiono!)

Atracția exercitată de personajele considerate negative e cu atât mai explicabilă în operă cu cât sunt cel mai adesea dramatice, impunătoare, suferinde cu adevărat (în dragoste mai ales) și cu totul convingătoare muzical;  de regulă e un bariton, sau un bas ca în cazul secvent. Un geniu precum Verdi, prin două arii, una la începutul lui Rigoletto, secunda în final, face dintr-un criminal profesionist un personaj cutremurător; inițial prin sobrietatea și probitatea sa profesională (avans de 50%, iar restul după eliminarea „curată” a adversarului indicat de contractant), mai apoi prin frământarea pe care i-o provoacă imposibilitatea de a-și îndeplini, poate pentru prima dată, cu onestitate cele asumate; fără urmă de misoginism trebuie remarcat că intervine  (ab)uzatul deja cherchez la femme, prin insistenta-i soră Maddalena, așa că, sângele fratern apă nu se face, deci moare fiica contractantului, amărâta Gilda și pentru că nu ascultă de tatăl ei, în timp ce hormonalul Duce pentru eliminarea căruia s-a achitat și lichidarea, trezindu-se, constată în continuare, pentru a nu știu câta oară că La donna è mobile.

Pentru început,  Sparafucile în Anul Verdi la Metropolitan într-o montare à la américaine la propriu, în viziunea absolut  fascinantă a lui Michael Mayer, cu tânărul bas Stefan Kocàn, după mulți cel mai bun din ultimele decenii și înclin să le dau dreptate; „contractantul” ezitant, Rigoletto e excelentul Zeljko Lučić.

Pentru tulburătorul final o montare tot de la Met, de odinioară,  cu americanii Justino Diaz, irezistibila Isola Jones (nu doar vocal) și românca Ileana Cotrubaș, victima.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *