Franz Kafka, Vizuina. Proza postumă (1)

Descrierea unei lupte

Începutul conversației cu cel care se roagă

A fost o vreme în care eu, zi după zi, mergeam la o biserică, căci o fată de care eram îndrăgostit se ruga îngenuncheată acolo câte o jumătate de ceas seara, şi în vremea asta eu o puteam contempla în linişte.

Când odată fata nu venise şi eu priveam fără chef la cei ce se rugau, îmi sări în ochi un tânăr care se aruncase cu trupul lui slab la pământ. Din când în când, îi zvâcnea din toate puterile ţeasta şi şi-o trântea, oftând, cuprinzând-o cu palmele, pe pardoseala de piatră.

În biserică nu erau decât câteva bătrâne care-şi întorceau deseori capetele mici, înfofolite, aplecându-şi-le într-o parte ca să se uite la cel care se ruga. Atenţia lor părea să-l facă pe el fericit, căci înainte de fiecare din izbucnirile acestea de pietate el îşi rotea ochii în jur să vadă dacă cei care se uitau la el erau numeroşi.

Eu găseam lucrul acesta necuviincios şi m-am hotărât să-i adresez un cuvânt când avea să iasă din biserică şi să-l întreb de ce se ruga în felul acesta. De fapt, eram nervos pentru că fata mea nu venise.

Dar de-abia după un ceas se ridică, făcu o cruce mare cu multă grijă şi porni cu paşi pe care şi-i tot întrerupea spre agheasmatar. Eu mă postai între agheasmatar şi uşă. Ştiam de pe acum că nu aveam să-l las să treacă fără să fi obţinut explicaţii. Îmi strângeam gura, cum fac mereu când mă pregătesc să spun ceva ferm. Îmi scosesem piciorul drept înainte şi mă sprijineam pe el, în vreme ce mi-l ţineam pe stângul neglijent, ridicat pe vârf, asta dându-mi o anumită siguranţă.

E posibil ca omul acela să fi tras cu coada ochiului spre mine încă dinainte, pe când îşi ducea apa sfinţită la frunte. Poate că şi mai înainte mă remarcase cu oarece îngrijorare, căci porni pe neaşteptate în fugă şi ieşi pe uşă. Uşa de sticlă se trânti în urma lui. Şi când imediat după aceea ieşii şi eu pe uşă, nu-l mai văzui, căci acolo erau mai multe străzi înguste şi multă mişcare.

În zilele următoare, el nu mai veni, dar în schimb veni fata mea. Era îmbrăcată în rochia ei neagră cu dantele străvezii la umeri – semiluna tivului cămăşuţei se contura sub ele –, iar de la marginea de jos a dantelei mătasea se răsfrângea într-un guleraş bine croit. Şi pentru că fata venise, eu nu-mi mai bătui capul cu tânărul, şi nici mai târziu nu m-am mai preocupat de el, când reîncepu să vină regulat şi să se roage după obiceiul lui. Însă totdeauna trecea în mare grabă pe lângă mine, cu faţa întoarsă în partea opusă. Poate că, din cauză că nu mă puteam gândi la el decât aflându-se în mişcare, chiar şi atunci când stătea locului mie mi se părea că se furişează pe lângă mine.

Odată m-am luat cu treburi în odaia mea şi am întârziat. M-am dus totuşi la biserică. N-am mai găsit-o acolo pe fată şi voiam să mă întorc acasă. Era însă acolo întins tânărul acela. I-am remarcat iarăşi comportarea mai veche şi asta m-a făcut curios.

Am alunecat în vârful picioarelor spre uşă, i-am dat cerşetorului orb aşezat acolo o monedă şi m-am lipit lângă el după canatul uriaş al uşii deschise. Am stat acolo o oră şi poate că aveam o expresie vicleană pe faţă. Mă simţeam bine aşa şi hotărâi să vin mai des. Dar în cea de-a doua oră mi s-a părut o prostie să mai stau aici din pricina acelui tânăr care se ruga. Şi totuşi şi în cel de-al treilea ceas i-am lăsat pe păianjeni să se târască peste hainele mele, în vreme ce ultimele persoane ieşeau din întunericul bisericii, respirând cu zgomot.

Atunci veni şi el. Păşea precaut şi picioarele pipăiau uşor pământul înainte de a păşi pe el.

Eu m-am ridicat, am făcut un pas mare şi drept şi l-am apucat pe acest tânăr de guler. „Bună seara“, am spus şi l-am împins cu mâna spre piaţa luminată.

Când am ajuns acolo, el a spus cu o voce cu totul nesigură: „Bună seara, scumpe domn, numai vă rog să nu-l mâniaţi pe servi torul dumneavoastră preasupus.“

„Da“, am spus eu, „vreau să vă pun câteva întrebări, domnul meu, data trecută mi-aţi scăpat, dar astăzi nu cred să vă mai reuşească asta.“

„Dumneavoastră sunteţi un om milos, domnul meu, şi mă veţi lăsa să mă duc acasă. Regret, acesta este adevărul.“

„Nu“, am strigat eu peste zgomotul pe care-l făcea tramvaiul care trecea pe lângă noi, „nu vă las. Tocmai acest gen de istorii îmi plac mie. Am avut noroc că am pus mâna pe o asemenea pradă. Mă felicit singur.“

Atunci el spuse: „O, Doamne, aveţi o inimă vie şi capul ca un buştean. Spuneţi despre mine că aş fi o pradă norocoasă, ce fericit trebuie să fiţi dumneavoastră! Căci nefericirea mea este o nefericire care tremură şi se leagănă, o nefericire care se clatină înfiptă într-un vârf foarte subţire, şi cum o atingi, cum a şi căzut peste cel care stă s-o întrebe ceva. Noapte bună, domnul meu.“

„Bine“, am spus, şi-i ţineam strâns mâna dreaptă, „dacă nu-mi veţi răspunde, am să încep să ţip la dumneavoastră aici, pe stradă. Şi toate vânzătoarele care ies acum din prăvălii şi toţi iubiţii lor care se bucură că au să le întâlnească au să dea fuga încoace, căci au să creadă că vreun cal de trăsură s-a răsturnat sau că s-a întâmplat ceva asemănător. Şi atunci am să vă arăt lumii întregi.“

Atunci el mi-a sărutat plângând amândouă mâinile, pe rând. „Am să vă spun ce vreţi să ştiţi, dar vă rog, să mergem mai bine pe străduţa asta, deoparte.“ Am aprobat din cap şi ne-am îndreptat într-acolo.

Dar el nu se mulţumea cu întunericul de pe strada aceea, unde nu erau decât nişte felinare gălbui răzlețe, ci m-a condus în antreul scund al unei case vechi, sub o mică lampă care atârna, picurându-şi ceara deasupra scării de lemn de la intrare.

Acolo şi-a scos cu un gest plin de importanţă batista şi a spus, despăturind-o pe o treaptă: „Aşezaţi-vă, scumpe domn, aşa mă puteţi întreba mai bine, eu rămân în picioare şi astfel vă pot răspunde mai bine. Dar nu mă chinuiţi.“

Eu m-am aşezat şi i-am spus, privindu-l cu ochii îngustaţi cum stătea în faţa mea: „Sunteţi un ţicnit foarte reuşit, asta sunteţi! Cum vă mai comportaţi în biserică! Ce ridicol e şi cât de neplăcut pentru cei care se uită la dumneavoastră! Cum mai poţi să te reculegi, dacă cineva trebuie să se uite aşa la dumneata!?“

El îşi lipise trupul de perete, doar capul şi-l mişca liber. „Nu vă enervaţi aşa, de ce trebuie să vă enervaţi pentru lucruri care nu vă privesc? Eu mă enervez când eu însumi mă comport cum nu trebuie, dar dacă altul se poartă prost, atunci eu mă bucur. Aşa că nu vă mai ieşiţi din fire, dacă vă spun că scopul pe care-l urmăresc eu rugându-mă este să ajung să-i fac pe ceilalţi să se uite la mine.“

„Ce spuneţi dumneavoastră aici?“ am strigat cu vocea mult prea sonoră pentru gangul acela scund, fiindu-mi însă apoi teamă să mai cobor tonul, „într-adevăr, ce spuneţi cu vorbele astea? Da, bănuiesc, am bănuit dinainte, de când v-am văzut pentru prima dată, în ce stare de spirit sunteţi. Eu am experienţă, şi nu vreau să glumesc când vă spun că există un rău de mare pe pământul ferm. Caracteristica acestei stări este că dumneavoastră aţi uitat numele real al lucrurilor şi că scuturaţi acum în toată graba peste ele nişte nume la întâmplare. Doar ca să terminaţi repede, să terminaţi repede! Dar cum aţi fugit de ele, le-aţi şi uitat numele iarăşi. Plopul de pe câmp, căruia dumneavoastră i-aţi dat denumirea „Turnul Babel“, căci nu ştiaţi sau nu voiaţi să ştiţi că era un plop, se clatină iarăşi fără nume, şi dumneavoastră ar trebui să-i spuneţi acum: „Noe, când s-a îmbătat.“

Am fost puţin uluit, când a spus: „Îmi pare bine că nu am înţeles ceea ce mi-aţi spus dumneavoastră.“

Iritat, am zis repede: „Din faptul că vă pare bine de acest lucru îmi arătaţi mie că aţi înţeles ce am spus.“

„Poate că am arătat asta, stimate domn, dar şi dumneavoastră aţi spus lucruri ciudate.“

Mi-am sprijinit mâinile pe o treaptă mai sus, m-am rezemat pe spate şi am spus, stând în această poziţie inatacabilă – care este de obicei ultima salvare a luptătorilor în ring: „Aveţi un fel nostim de a ieşi din încurcătură, atribuindu-le celorlalţi starea dumneavoastră de spirit.“

Atunci el a căpătat curaj. Şi-a strâns mâinile laolaltă ca să-şi cambreze întreg trupul şi a spus, învingându-şi o uşoară rezistenţă lăuntrică: „Nu, nu fac asta faţă de toată lumea, de pildă nu faţă de dumneavoastră, pentru că nu pot s-o fac. Dar mi-ar părea bine dacă aş putea-o face, căci atunci n-aş mai avea nevoie de atenţia celor din biserică. Ştiţi de ce am nevoie de ea?“

Întrebarea aceasta m-a luat pe nepregătite. Sigur, nu ştiam, şi cred că nici nu voiam să ştiu. Nici n-ar fi trebuit să vin aici, mi-am spus în clipa aceea, dar omul acesta m-a silit să-l ascult. Aşa că nu am avut nevoie decât să scutur din cap ca să-i arăt că nu ştiam, numai că nu reuşeam să-mi mişc în nici un fel capul.

Omul care-mi stătea astfel în faţă surâse. Apoi s-a lăsat în genunchi şi mi-a spus cu o grimasă molatică: „N-a existat niciodată vreun moment în care eu să fiu convins prin mine însumi de propria mea viaţă. Eu percep lucrurile în jurul meu numai aşa, în reprezentări discontinui, închipuindu-mi adică tocmai că lucrurile ar fi trăit mai demult, dar că acum ele se scufundă şi pier. Tot deauna, dragă domnule, am o poftă atât de chinuitoare să văd lucrurile aşa cum ar putea ele exista înainte ca ele să mi se arate mie. Dumneavoastră sunteţi poate aici, frumos şi liniştit. Şi aşa trebuie să fie, căci eu aud deseori lumea vorbind în felul acesta despre dumneavoastră.“

Cum eu tăceam şi arătam doar prin tresăriri involuntare ale feţei cât de neplăcut mi-era asta, el m-a întrebat: „Nu credeţi că lumea vorbeşte aşa?“

Am crezut că trebuie să aprob din cap, însă nu am reuşit s-o fac.

Vizuina.Proza postumă

Franz Kafka        

Traducere din germană și note de Mircea Ivănescu

Ediție îngrijită de Roxana Albu

Seria de autor Franz Kafka

© Humanitas Fiction 2019

„Mi‑am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. Din afară se vede doar o gaură mare, dar în realitate aceasta nu duce nicăieri: după numai câţiva paşi te loveşti de un zid de piatră dură, naturală. Nu vreau să mă laud că aş fi recurs intenționat la un asemenea vicleșug, a fost mai degrabă rămăşiţa multor încercări zadarnice de a construi vizuini, dar până la urmă mi s‑a părut avan­tajos să las ne­acoperită această groapă. Sigur, unele vicleşuguri sunt atât de subtile, că până la urmă se zădărnicesc singure, eu o ştiu mai bine decât oricine altcineva; este fireşte şi o îndrăzneală să atragi atenţia, printr‑o asemenea groapă, asupra posibilităţii că ar fi ceva care să merite să fie cercetat. Dar mă înţelege greşit cel care crede că aş fi fricos şi că numai din laşitate mi‑aş pregăti astfel vizuina. La vreo mie de paşi poate de această groapă se găseşte, acoperită cu un strat de muşchi care poate fi mişcat din loc, intrarea adevărată în vizuină şi ea este sigură şi apărată, atât cât poate fi fortificat ceva pe această lume.“

Vizuina

„Kafka a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile. Pentru mine, este primul din acest secol. Am fost la manifestările centenarului Joyce și, atunci când cineva l-a comparat cu Kafka, am spus că e o blasfemie. Și aceasta pentru că Joyce este important în cadrul limbii engleze și al infinitelor sale posibilități, dar este intraductibil. În schimb, Kafka scria într-o germană foarte simplă și transparentă. Neîndoios, pe el îl interesa opera, și nu faima. Oricum, Kafka, acest visător care n-a dorit ca visurile să-i fie cunoscute, face acum parte din visul universal care este memoria. Știm când s-a născut și când a murit, ce viață a avut, că este de origine evreiască și așa mai departe; toate acestea vor fi uitate, însă povestirile sale vor continua să existe.“

JORGE LUIS BORGES

„Tot ce a scris Kafka, indiferent dacă s-a publicat sau nu în timpul vieții sale, este la același nivel de teroare și iluminare, dincolo de posibilitățile minții omenești. Ca să-l poți înțelege, trebuie ca tu însuți să fii dispus să pără­sești o lume a confortului intelectual și moral pentru un sistem carstic de o infinită măreție. Nici un autor nu răsplătește sacrificiile cititorului ca Franz Kafka. El îți cere să părăsești tot ce este omenesc ca să te-ntorci din nou spre uman, la capătul unei aventuri totale, înveșmântat în veșmintele celui înviat din morți.“

MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Povestirile lui Kafka nu sunt tratate religioase, metafizice sau morale, ci texte poetice. […] Aceste poeme adesea atât de liniștitoare, adesea atât de exaltante, vor rămâne nu numai ca documente ale unei spiritualități rare, ca expresie a celor mai profunde între­bări și îndoieli ale epocii noastre, ci și în calitate de creații poetice, ca roade ale unei imaginații simbolice și ale unei expresivități lingvistice nu doar foarte cultivate, ci şi originale şi autentice. Chiar și acele teme ale operei sale care ar putea fi percepute ca bizare și deconcertante sau pur și simplu patologice, toate acele drumuri complet problematice și, în sens mai profund, îndoielnice ale imaginației sale singuratice dobândesc, prin forța expresivă și poe­tică a lui Kafka, magia frumosului, harul formei.

Opera uimitoare a poetului din Praga va trăi mai departe în martorii timpurilor noastre tulburi și suferinde, în frații mai tineri ai lui Kierkegaard și Nietzsche. El a avut un talent al căutării reflexive și al suferinței, a fost deschis tuturor problemelor timpului său, adesea în mod problematic deschis; în acelaşi timp, iubit al zeilor, a posedat în arta sa o cheie magică cu care ne-a descoperit nu doar rătăciri și tragice viziuni, ci şi frumusețe și alinare.“

HERMANN HESS