Poporul

La o analiză mai atentă a recurenței unor termeni în limba română, în funcție de timp, spațiu și evenimente, vom constata fără  dificultate și fără o pregătire lingvistică aparte că, exceptând o pauză de trei zile pontificale, papale, sfânt parentale, franciscane, iezuite sau cum vrem să o numim, cum le-a simțit fiecare, în rest, înainte și după, cel mai invocat cuvânt a fost și este poporul.

O redescoperire remarcabilă, la toate nivelele diriguitorilor aflați în poziție (favorabilă) sau opoziție, la prima auzire. Felul și scopul pentru  care e invocat termenul demonstrează clar că  interesul e pentru nomen și nu pentru res, adică pentru denumire, nu pentru lucru.

Frecvența diurnă (poate și nocturnă dar nu am stat să urmăresc…) cu care poporul devine argument  are două puncte esențiale în care scârțâie; primul îmi amintește de o aserțiune senecană, deoarece – nu-i așa – și atunci erau politologi și civili savanți; observând trăncăneala inutilă contemporană lui, Seneca constată că în fapt „cu cât vorbim mai mult despre libertate, cu atât ajungem să constatăm mai mult că n-o avem”. Analog am putea spune că pe cât invocăm mai mult poporul pe atât constatăm mai mult că el nu există, cea ce ar fi totuși absurd. Iată de ce potrivit ar fi să spunem „cu cât invocăm mai des poporul ca argument, cu atât demonstrăm mai mult că nu știm ce vorbim”.  Mai mult chiar, în situația la care mă voi referi, problema denotă intrarea în ilegalitate pe linia defunctului partid comunist român care, la venirea la putere avea câteva sute, să zicem mii de membri a căror deviză era „noi suntem poporul”.

Pentru al doilea punct al scârțâielii să subliniem că termenul invocat e desigur de origine latină; atâta doar că populus era clar definit și juridic ca fiind totalitatea cetățenilor romani evident cu drept de vot, căci cetățenia presupunea printre obligații și participarea la procesul electoral; dacă la etimologie adăugăm și faptul pe care l-am mai relevat odinioară, anume că articolul hotărât în română înseamnă definirea unui întreg astfel încât utilizarea lui aiurea poate fi cel puțin păcătoasă dar mediatică din dorința de senzațional (ex. „românii beau mult” însemnând toți românii), atunci vom constata că o afirmație de genul „românii au votat covârșitor pentru…” e cel puțin o minciună, mai blând spus o aberație, indiferent cui i-ar aparține, mai ales  când procentul electorilor e sub jumătate; deci corect ar fi „o parte din popor a votat…”; termenul de covârșitor e iarăși aiurit folosit; nu poți covârși pe nimeni și nimic cu participări nedepline, căci covârșitor e pe aproape sinonim cu total.

Dacă totuși „munții se screm născând un șoarece ridicol”, vorba lui Flaccus, să mai adăugăm că dreptul roman în deplina lui înțelepciune prevedea și situații în care o minoritate electorală zgomotoasă pretindea că e populus, stabilind că într-un asemenea caz vanae voces populi non sunt audiendae, adică glasurile fără sens ale poporului nu trebuie ascultate, tocmai pentru că o minoritate nu putea fi adevăratul popor, indiferent cine o dirija. Desigur pentru politicieni era recomandabil să tragă cu urechea la popor, adică la cât mai mulți electori, nu la grupuscule sau clici; o spune tot Seneca din propria-i experiență de senator: „în general, nu ne poate fi indiferent ceea ce se vorbește prin popor”; tot el spune că „salvarea poporului să fie îndatorirea de căpătâi a oricărui conducător”, numai că el înțelege termenul în sensul său juridic roman; tocmai pentru că lucrurile nu stau astfel la noi apare întrebarea justificată: dacă o minoritate electorală (raportat la numărul total de electori, adică populus, poporul) reprezintă un popor articulat hotărât însă, deci poporul, ce facem cu ceilalți care nu au votat covârșitor??? Îi ignorăm, îi eliminăm??? Evident că ne încadrăm perfect în Europa minorităților în care grija supremă este pentru criminali, violatori și tâlhari.

Prin urmare, de vreme ce legea e cum e, adică stabilește dominația minorității față de o majoritate și nu o putem schimba fiind convenabilă pentru a veni la putere, măcar vocabularul să dea impresia de corectitudine: o parte din popor, o parte din români.

Altminteri, oricât e invocat poporul elector sau tocmai de aceea, suntem în fapt în situația ridicolă a umilului republican din următorul final de „moment”, adică monument caragialian:

„Cine te-a pus pe tine aici? răcnește strașnic reacționarul.

Boborul! Răspunde foarte răgușit republicanul.

Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român.” (inconfundabilul I. L. Caragiale, Boborul, în Momente și schițe).

 

           

Tags: ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *