O carte aparte: Regele şi Duduia. Carol II şi Elena Lupescu dincolo de bârfe şi clişee

Ideea cã viaţa întrece ficţiunea ia în calcul spectaculosul unor reacţii mai mult sau mai puţin personale, provocat de înlãnţuirea unor evenimente menite sã zdruncine orizontul aşteptãrilor comune. Afirmaţia însã ignorã cu desãvârşire lucrarea creatorului care face apel la materia trãirilor brute pentru a o transforma în operã de artã. Aceastã reflecţie mi-a fost prilejuitã de lectura recentei cãrţi a Tatianei Niculescu care îşi alege cu predilecţie sã trateze subiecte şi personaje controversate ale istoriei noastre moderne. În precedentele sale recompuneri, autoarea a avut cutezanţa sã punã sub semnul întrebãrii atât tendinţele de demonizare, cât şi cele de sacralizare publicã a unor figuri carismatice precum Corneliu Zelea Codreanu ori Arsenie Boca, în încercarea de a gãsi o contrapondere fiecãrui exces.
De aceastã datã, materialul documentar pe care l-a studiat cu pasiune, a ajutat-o pe autoare sã construiascã o rafinatã arhitecturã romanescã, sã imagineze atmosfera unor scene de interior, sã stabileascã subtile legãturi între personajele de prim plan şi cele din fundal, sã ţeasã punţi între detaliile intimitãţii şi cele ale opiniei publiec, între spaţiul budoarului şi zona deciziilor politice, în evocarea unei perioade furtunoase: domnia, renunțarea, revenirea pe tron şi plecarea lui Carol al II-lea în exil.


Intenţia Tatianei Niculescu de a-i reabilita pe Carol şi pe Elena Lupescu se înscrie în aceeaşi strategie a scriitoarei de a gãsi justa mãsurã şi distanţã de la care sã poatã contura fãrã prejudecãţi personalitãţile celor doi protagonişti. Mãrturisesc cã pe mine m-a interesat mai puţin veridicitatea istoricã şi documentarã a cãrţii. Am fost atrasã mai mult de modul în care Tatiana Niculescu şi-a organizat materialul într-o structurã narativã originalã de o coerenţã suplã şi concisã. Am urmãrit minunata ei tacticã de construire a suspansului, bazatã pe o bunã cunoaştere a dozajului informativ şi emoţional care dã ritm şi savoare romanelor de aventuri şi ficţiunilor poliţiste.
Învârtindu-se în jurul unui scandal de proporţii, autoarea pare a se plasa în postura detectivului care se fereşte sã se pronunţe explicit, ci se mulţumeşte sã observe, sã consemneze opiniile şi mãrturiile celor de faţã şi sã-şi construiascã în secret eşafodajul propriei interpretãri. Nu avem însã de a face aici cu o revelaţie finalã, edificatoare, cu o judecatã moralã anume care sã împartã lumea în inocenţi şi vinovaţi, ca în romanele poliţiste. Tatiana Niculescu îşi înconjoarã protagoniştii cu aura de mister ce permite tuturor opiniilor pro şi contra sã se intersecteze, dezvãluind dinamica multiplã a adevãrului uman.
Cartea Regele şi Duduia poate fi cititã şi ca ficţiune de sine stãtãtoare şi ca biografie polemicã a unei epoci în care sentimentele au putut schimba sensul istoriei. Este în acelaşi timp o mostrã de excelenţã a scriiturii care reuşeşte sã împace viaţa cu arta.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *