Tematica – atît de complexă și, în bună măsură, de toxică atunci când ea se declină în realități instituționale a – corectitudinii politice începe să devină o prezență tot mai distinctă pe piața de idei de la noi (așa cum este ea – precară, mai degrabă). Și e foarte bine că lucrurile merg în această direcție. Una dintre aparițiile editoriale recente care problematizează condiția acestui fenomen de mare amplitudine este volumul profesorului ieșean Nicu Gavriluță dedicat Noilor religii seculare. Trei asemenea noi religii seculare, în opțiunea dlui Gavriluță: transumanismul, tehnologiile viitorului și corectitudinea politică.
Mai întâi două vorbe despre perspectiva hermeneutică privilegiată în această carte – ”perspectiva dominantă de analiză și interpretare a religiilor seculare pe care o propun în această carte este cea a lui Mircea Eliade. Conform istoricului român al religiilor, o bună parte a lumii moderne, ajunsă la ”maturitate”, uită de Dumnezeu. Ateii și indiferenții religioși fac posibilă o nouă ”moarte a lui Dumnezeu” și chiar o uitare a ”morții lui Dumnezeu”. Și, mai mult decît atît: ”avem de-a face cu o nouă ipostază a lui deus otiosus. În aceste condiții, așa cum a demonstrat magistral Mircea Eliade, mitul și religia nu mor. Ele doar se retrag la nivelul profund al oceanului de visuri, dorințe, nostalgii și simboluri aflate în inconștientul nostru (personal sau colectiv). De acolo continuă să lucreze eficient, chiar și în viața celui mai secularizat om. La limită, miturile și ideile autentic religioase se pot camufla chiar și în reversul lor cel mai profund: religiile seculare”.
Una dintre aceste religii seculare, așadar una dintre formulele de ”revers profund” (cel mai profund, în aprecierea domnului Gavriluță), este corectitudinea politică. Temei îi este alocat un întreg capitol din carte – iar referințe la ea se regăsesc și problematizări în marginea acesteia și în multe alte pagini din volum.
PC (Political Correctness) este un fenomen cu ”origini care continuă să fie disputate și controversate”, dar cu efecte sociale – culturale, politice, mediatice, etice, comportamentale – numeroase și tot mai îngrijorătoare. Una dintre aprecierile relativ recente cu privire la ce este PC – anume o formă, deocamdată încă soft, de neo-comunism – se leagă (ironia sorții?) de o referință pe care Nicu Gavriluță o oferă spre discuție cu privire chiar la originea acestui fenomen – și, de asemenea, la originea sintagmei în discuție. Eseistul ieșean investește referința pe care o dă chiar cu titlul de ”cea mai plauzibilă explicație”. Este vorba, mai precis, despre faptul că această explicație despre originea PC ”leagă sintagma de corectitudine politică de comunismul chinez timpuriu și preceptele lui Mao Zedong din articolul ”On Correcting Mistaken Ideas in the Party” (1929). Aici liderul chinez oficializează ”lupta împotriva acestor idei incorecte și educarea membrilor întru linia corectă a Partidului”. O sintagmă înrudită, ”perspectiva corect politică” apare la Lev Troțki, în Problemele Revoluției Chineze (1932). După anii 1930, termenul ”corect politic” ajunge un loc comun al presei sovietice. Astfel, parcursul acestei sintagme începe în cercurile maoiste, de unde iradiază în reflexele staliniste”. Aceasta, trebuie să marcăm nuanța, cu privire la formula în sine. Pentru că în privința notelor tari care dau specificul corectitudinii politice, elementele de origine se întâmplă chiar și mai de timpuriu și se leagă de un concept care are parte, nu numai în România, dar și în Occident, de o ”presă” poate prea blîndă în raport cu efectele a ceea ce e legat de conceptul cu pricina: și anume, ”Școala de la Frankfurt”.
Evantaiul tematic pe care îl surprinde eseul dlui Gavriluță în chestiune corectitudinii politice include următoarele repere: Școala de la Frankfurt – prima instituționalizare a corectitudinii politice; corectitudinea politică eclipsează realitatea prin eufemisme lingvistice; corectitudinea politică în cinematografie; corectitudinea politică în universitățile americane; corectitudinea politică este selectiv anticreștină; de ce corectitudinea politică este o religie seculară? Argumentul pe care Nicu Gavriluță îl construiește în chestiunea răspunsului la întrebarea anterioară este puternic și demn de a fi ținut minte. Iată câteva dintre articulațiile acestui argument: PC ”prea vitalitatea unei religii autentice, dar o transpune în imanent, în secular”; ”chestiunile etice, juridice, sociale sunt ipostaziate sub semnul unor valori ultime, aproape absolute. Ele funcționează ca repere valorice maxime în situații-limită: criză, discriminare, stigmat, excludere, conflict; își propune ”izbăvirea” tuturor vulnerabililor; ”are un cult aproape sacru al suferinței; celebrarea suferinței creează o aură magică corectitudinii politice”; ”este o religie a orizontalei. Credincioșii ei sunt asemenea unor entități bidimensionale. Pentru ei, ”sus” și ”jos” (în sens spiritual) nu există. Există numai ”stînga”, ”dreapta”, ”înainte”, ”înapoi”; ca neomarxism cultural și social, PC este ceea ce N. Berdiaev desemna prin ”utopia comunistă” – ”ca parodie diabolică a creștinismului”; nu în ultimul rând,mitul confruntării dintre Bine și Rău, precum și mitul Vîrstei de Aur își găsesc în scenariile PC ilustrări dintre cele mai neobișnuite.
Am deschis acest text și am insistat într-o secvență masivă a lui cu un punctaj referitor la corectitudinea politică și pentru a marca ponderea pe care această tematică o are în eseul dlui Gavriluță – discuția despre PC acoperă cea mai mare parte a cărții. Am accentuat această temă, desigur, și din rațiuni care țin de convingerile mele – cred cu tărie că softul mental pe care îl propune, pregătește, validează (ca fiind unicul!) și consolidează strategiile – educaționale și practice – subsumate corectitudinii politice reprezintă ceva ”de răscruce” pentru istoria omenirii. De asemenea, mai cred că un asemenea soft la purtător – care să aibă o permisivitate extremă în raport cu narativele corectitudinii politice (narative, am văzut mai sus, care orizontalizează lucrurile, care lucrează voluptuos cu relativisme scandaloase și care manifestă un raport extrem de problematic cu etica și cu memoria istoriei) – poate vulnerabiliza, masiv, oamenii în așa fel încât, spre exemplu, celelalte două ”noi religii seculare” cum le numește Nicu Gavriluță, să ”lucreze” cu o eficacitate teribilă.
În privința ”tehnologiilor viitorului” și despre ”transumanism” – două concepte care au, în privința conținutului, o secțiune semnificativă în care se intersectează -, Nicu Gavriluță sistematizează mai ales (într-o valoroasă analitică preponderent descriptivă) ceea ce le leagă, marginal sau central, pe cele două de problematica religioasă. Există, notează eseistul ieșiean, și rădăcini, și dezvoltări și proiecții cu content religios (uneori asumat; cel mai adesea cu existență ”în oglindă” în raport cu religiile autentice) ale acestor invenții umane care au modificat deja realitatea în ultimele două decenii și care vor continua să o facă, într-un ritm foarte alert. Iată, despre noile tehnologii către ce merge selecția tematică – și, pe cale de consecință, în jurul căror nuclee de sens se conturează argumentul dlui Gavriluță: new media– Dumnezeul lumii moderne?; internetul – obiect al devoțiunii religioase; Church of Kopism – Biserica Copy-Paste; Biserica Google; Way of the Future – o religie pe pilot automat. A propos de această ultim punct, de ”religia pe pilot automat” – la ”finalul zilei”, la finalul jocului de ”imanentizare a absolutului”, noul Dumnezeu s-ar putea numi simplu IA (Inteligență Artificială). Și mai mult decît atît: atunci când noul zeu, IA, va începe să lucreze cu adevărat – acum ar fi, conform aprecierilor și proiecțiilor, anii săi ”de copilărie”, de încercări, de ajustări – și oamenii vor fi altfel, la limită, altceva. Să nu fiu, totuși, atît de tranșant – ”ar putea fi”, nu ”vor fi”! Iar umanismul ar putea fi transumanism.
Cum am putea evita aceste efecte masiv (strivitoare, în mai multe sensuri) revoluționare. Nicu Gavriluță avansează ideea unui alt fel de ”revoluții”. Aceasta: ”mizez și eu pe soluția dificilă, dar realmente salvatoare a revoluției conștiinței umane propusă de profesorul Basarab Nicolescu. Acesteia i se mai adaugă cea verificată de Denis Alexander: ”puțin umor și puțină ironie ar putea submina viziunea speculativă transumanistă mai repede decât ar face-o predicile stufoase”. Poate că așa va fi, poate că aceasta este soluția; în orice caz, va fi aproape imposibil să ne plictisim în priză directă cu ceea ce ne va oferi viitorul – nu unul SF, ci acesta, pe care ni-l pregătim încă de pe acum.
În fine: titlul cronicii de față include termenul de ”necesitate”. E necesar să vorbim despre noile religii politice și este cu atît mai necesar cu cît, așa cum se spune, valul crește pentru ele. E necesar, de asemenea, să le luăm în discuție – și să nu ne ferim să probăm spirit critic în raport cu ele – cu atît mai mult cu cât țintă lor supremă este libertatea individuală. Și, nu în ultimul rând, e necesar, dar nu și suficient numai să vorbim despre ele – trebuie să și acționam așa încât mintea noastră să nu fie confiscată și iremediabil alterată de el. În trecut, este bine să ne amintim aceasta, de pe urma altor religii politice (cu care unele dintre cele de astăzi sunt de altfel adânc înrudite) avem nenumărate și tragice exemple despre ce se poate întâmpla când mintea este luată captivă….
Bref: cartea domnului Nicu Gavriluță este, în întregul ei, este o apariția editorială remarcabilă, despre care merită să se vorbească (și) mai mult.
