(Auto)portretul cititorului în ” Roata plăcerilor” de Valeriu Gherghel

O problematică spectaculoasă și deconcertant de simplă. Au luat-o în brațe destui filozofi, antici și moderni, i-au curtat misterul mai toți scriitorii lumii, din toate timpurile, din toate orizonturile: de ce citim? Care e relația dintre viață și cărți, dintre experiență și scris ? Reformulate în titlu, întrebările străbat ca un fir roșu culegerea de eseuri « Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile? » semnată de Valeriu Gherghel și publicată la editura Polirom în 2018.

La Valeriu Gherghel delectarea e maieutică iar jubilația e strategie persuasivă. Cu o erudiție remarcabilă dar fără apret academic indigest, autorul pleacă de cele mai multe ori de la un citat, de la o aserțiune de înțelept, le întoarce pe toate fetele, le pune sub lupă, le contrazice, cheamă în ajutor alte vorbe de scriitori, le rescrie și depune pe margine (marginalia), eficace, sensuri proaspete despre cea mai gratuită (și mai gratifiantă) activitate a spiritului uman, cititul.

Eseurile lui Valeriu Gherghel de-sacralizează lectura și o re-semantizează, recuperând-o în toate formele ei, mai curând ne – decât academice. Pe un ton de badinage, ar spune francezii, autorul propune o fenomenologie și o hermeneutică a lecturii ca experiență de viață. Scriitorul nu ezită să repete și să argumenteze că nu există opoziție, cum zic unii înțelepți, între viață și cărți, nu există disjuncție, viață sau cărți, experiență sau livresc, cititul e o formă sensibilă și cognitivă de a-ți trăi viața.

Valeriu Gherghel reabilitează cititul leneș, necititul până la capăt, recititul acelorași cărți, cititul în pat, sublinierea pe marginea cărților (« cărțile nu trebuie cititte cu gingășii rigide », p. 214). Mai mult decât o postură – cu frivolitățile și adâncimile ei – , cititul devine sursă și manual de utilizare pentru diverse experiențe existențiale, le generează: de iubit, iubim cum ne-au învățat cărțile, de scris, scriem ca să prelungim o carte, ca să trăim prin ea.

« Cartea este un excitant afectiv, un stimul pasional, o trăire provocată printr-un artificiu » (p. 110) dar și o bucurie dificilă, care implică o „dificultate ontologică” („poți explica ușor un cuvânt, cauți în dicționar. În schimb, dincolo de text, trebuie să înțelegi un om, o persoană , un sine. Iar acel om ești tu însuți.” p. 111). Acest mic tratat de fenomenologie a receptării literaturii, legitimează lectura ca dialog productiv, ca motor al generării permanente de nou text. « Citești ca să scrii (o altă carte, cartea ta)” citim la pagina 214. Iar dacă există margini la paginile din cărți, e ca să scrii pe ele.

« Cartea propune o formă, instaurează o formă. » (p. 113)
Scriu, deci, pe margini, la Roata plăcerii : mă scoate din sărite când diverși cronicari de cărți, în Franța, se opresc la diegeză, la subiectul cărții rezumat în trei sau cinci fraze. Dacă asta e cartea, de ce autorul n-a scris direct acele trei sau cinci fraze? Găsesc în eseurile lui Valeriu Gherghel, când îi comentează pe Charles Dantzig sau pe Epictet, pe Julian Barnes sau pe Harold Bloom, ideea binefăcătoare și complexă a cărții ca punere in formă (fie aceasta o formă narativă sau nu). Haosul (vieții), în sensul de nedeterminare și de lipsă de vector, de sens – capătă o coagulare, o structură pe care scriitorul o operează o dată cu cartea sa. Impulsul de a căuta un sens evoluției cutărui personaj, sau intrigii, faptul că eu ca cititor caut în mod reflex determinismul în cărți să fie oare o proiecție a angoasei ontologice, cea care provine din imposibilitatea de a sesiza cauzalitatea vieții în fluxul ei continuu ? Literatura e o punere în formă, forma duce la orientarea privirii – ea începe să vadă prin opacitatea obiectului insesizabil (viață). Și uite așa lectura este ea însăși experiență : « În fond, Sfântul Bernard înțelegea prin experiență o radicală schimbare a direcției privirii. », p.43). Să complicăm și mai tare lucrurile: literatura e o punere în formă …estetică, cartea e mărunțiș de cuvinte, e despre ce se întâmplă între cuvinte și ce evocă ele în noi. Citim pentru frângerile interioare pe care lectura le provoacă.

Prețioase ca memorie culturală și fascinante stilistic sunt și cele două portrete neconvenționale, dedicate unor poeți mitici pentru Iași : Mihai Ursachi – « o personalitate fulgerătoare », « un faraon înviat », și Emil Brumaru – « o vietate de hârtie », « un individ gata scris ». E remarcabil cum Valeriu Gherghel, prin intermediul acestei alte forme abile de a celebra lectura, își face de fapt și autoportretul, en creux.

Cine este Valeriu Gherghel? Un hedonist al lecturii, juisif în a descrie mecanismele plăcerii din timpul lecturii și ale îngândurărilor de după. « O vietate de hârtie » care dublează volumul cărților pe care le citește, pentru că le citește rescriindu-le. Un hermeneut entuziast al actului de a citi, în ce are el mai banal și mai spectaculos. Valeriu Gherghel re-sacralizează lectura în cel mai plaizirist mod cu putință. Reflectând, de multe ori cu ironie bonomă, în jurul uneia dintre cele mai solitare activități a spiritului uman, eseurile sale respiră o bucurie incluzivă, plurală. Autorul reușește performanța – râvnită de orice scriitor din lume – de a declanșa o puternică empatie, o i-mediată identificare din partea celui care citește. « Roata plăcerilor » e o persuasivă punere în abis: ad-notând cărțile atâtor filozofi sau scriitori, Valeriu Gherghel te descrie pe tine, cel care citești. Roata plăcerilor este (auto)portretul îndrăgostit al cititorului