Vânzătorul de iluzii

Teatrul este arta ce captează, singură, esența umanului. Desigur, nu orice producție teatrală își afirmă mirabila vocație, ci doar cea capabilă să catalizeze și să-și supună energiile celorlalte arte în corpul unui spectacol indelebil. Dar, mai ales, cea care știe să păstreze entuziasmul tonic al frământărilor de la început, transformând relația cu publicul spectator într-o adevărată conștiință a valorii culturale, dublată de imperativul unei necontenite reînnoiri artistice.  Din teatrografia ultimilor ani, spectacolul montat de Silviu Purcărete după poemul dramatic Faust de J. W. von Goethe, la Teatrul Național ,,Radu Stanca” din Sibiu, întâmpină la jumătatea drumului succintele reflecții de mai sus. Ajuns la o respectabilă vârstă a reprezentațiilor – în septembrie 2018 s-au împlinit 11 ani de la premieră -, cu modificări în distribuție impuse de cauze obiective, ascunde o parte din tainele maturizării unei producții artistice de excepție, pentru care s-a creat, de la bun început, un spațiu artistic propriu, dar într-o locație aparent improprie, o fostă hală industrială, dovedită ulterior a fi mult mai potrivită pentru instalațiile inovatoare din eșafodajul material al creației. Regizorul Silviu Purcărete a construit scenariul pornind de la traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș, cu voluptăți incantatorii și subtilități lirice greu de egalat în limba română.

Faust nu e doar un spectacol teatral, ci o experiență senzorială, un delir carnal pe muchia fragedă dintre coșmar și realitate, este materia pătrunsă de ,,spiritul ce-ntotdeauna neagă”. Ce anume face ca versiunea montată de Silviu Purcărete alături de trupa teatrului sibian să se așeze atât de adânc în suflet, să răscolească emoții nebănuite și să cucerească elogiile criticii de specialitate? Ce îi determină pe spectatorii din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii să străbată mii de kilometri pentru a degusta o porție de demonism faustic la Sibiu, capitala europeană a teatrului? Motivul pactului cu diavolul a cunoscut de-a lungul timpului un lung șir de recuperări în literatura universală, marcate de viziuni artistice dintre cele mai diferite, din care se cuvine să amintim povestirile medievale germane, piesele lui Christopher Marlowe și Gotthold Lessing, poemul dramatic al lui Goethe – un punct de convergență al tematicii dezvoltate –, urmat de scrierile lui Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Paul Valéry și Thomas Mann (pentru a aminti doar cele mai reușite ilustrări literare). Transpunerile regizorale sunt încă și mai diversificate, dar, atunci când limitele artei teatrale sunt tatonate într-un mod original și fericit, parcă niciodată nu e prea mult. Acesta este ecoul perceput după vizionarea spectacolului de la Sibiu. La final, ieșind din fosta hală, devenită în prezent celebra sală Faust, spectatorul simte gustul dulce-amărui al revelației. De acum înainte, teatrul nu va mai fi pentru el ceea ce credea că este. Își dă seama că a asistat la un eveniment unic – căci fiecare reluare e unică în felul său -, la un spectacol total, care l-a acaparat pe de-a-ntregul, i-a răpit sufletul preț de două ore, dar i l-a redat, la final, îmbogățit. Nu e de mirare că în articolul publicat în august 2009 în The Guardian, publicistul Euan Ferguson nota entuziasmat despre reprezentația de la Edinburgh, unul din puținele orașe, în afara Sibiului, care a avut privilegiul de a primi în inima sa Faustul lui Purcărete: ,,I may never see a grander, more theatrical event in my life.”

Prologul piesei este ambiguu. Coborât din lume, din mijlocul spectatorilor, și nu din cer, maestrul de ceremonii, îmbrăcat într-un distins costum alb, smulge cortina, dezvăluind laboratorul devastat al lui Faust, o sală de studiu în ruină, un peisaj postapocaliptic pierdut în semiobscuritate. Se va vădi mai târziu că e însuși diavolul deghizat în om. Trimisul său, Mefistofel, o arătare androginică, cu ochii lipiți, asemenea moluștelor în formare, se ascunde pe singurul dulap din încăpere, de unde urmărește totul. Îl vom urmări cu atenție în toate metamorfozele sale, redate într-o manieră uluitoare și, cred eu, greu de egalat, de către actrița Ofelia Popii. Un sunet secund se aude din direcția sa; îl pândește pe Faust, îl spionează, îi divulgă nebunia și veșnica nemulțumire. Ucenicii acestuia, mai mult trupuri amorfe decât ființe omenești, sunt așezați în bănci de școală veche, alături de urmele repetatelor experimente eșuate ale maestrului: mii de ziare mototolite, schelete umane, rafturi cu cranii și borcane cu reptile conservate. Pe fundal, ferestrele mari deschid perspectiva când spre reflexia lunii pline, când spre panorama orașului, când spre cerul hașurat de norii aflați în mișcare rapidă, asemenea destinului nerăbdător care nu mai suportă amânare. Ferestrele sunt ochii dintre lumi, spații de trecere, dar și puncte de pândă, care stârnesc pofta voaierismului. Lumea din exterior, departe, pare uneori liniștită, alteori răvășită de umbra răului. Nemulțumit că o viață întreagă a studiat filosofia și medicina, fără a se bucura de vreun câștig sufletesc, Faust își deplânge combustia interioară: ,,inima se face scrum în mine”. Rostește un impresionant monolog pe o variațiune a motivului vanitas vanitatum, purtând craniul în mână. De altfel, toate monologurile rostite de actorul Miklós Bács sunt exemple de virtuozitate artistică. Cuprins de extaz, soarbe vinul din pahar, iar sensul licorii se ambiguizează, glisând între viață și moarte. Sunetul lugubru, obsedant, cu intensități discontinue, se întretaie cu urletul Lupului (Cristian Stanca). Efectele licantropice se amplifică sub zguduirea podelei și a ușii, deasupra căreia, preventiv, va contura semnul diavolului. E bântuit adesea de semnele venite din lumea cealaltă, de sufletele pierdute ale fetelor nevinovate sacrificate în cursul experimentelor sale nesăbuite. Mefistofel îi întreține iluziile. Câinele negru se transformă, este Mefistofel însuși, dar într-o aparență înșelătoare: neputincios, vulnerabil, decăzut printre resturile de hârtie. Ofelia Popii construiește un rol aproape neverosimil, de o dificultate răvășitoare. Jumătate om, jumătate fiară, ființă androginică ivită din tenebre și blestem, Mefistofel veghează totul, este ubicuu, insinuant și insidios, versatil și periculos, mimând dramatismul și trăirile cele mai adânci. Trece brusc de la o stare la alta, pare extrem de labil și inconsecvent, capabil de metamorfoze siderante. Își extinde cu perfidie jocul pe multiple game sonore, imită vocile personajelor, disimulează în spatele cadavrelor devenite biete marionete în mâinile sale. Grupul fetițelor intră pe fundalul unor cântece de copii care se scurg apoi în ritmuri de liturghie neagră, în acordurile funeste ale unor ritualuri inversate, cu sens negativ. Muzica originală compusă de Vasile Șirli (directorul muzical al Disneyland Paris, un alt nume bine cunoscut din seria colaboratorilor consecvenți ai lui Silviu Purcărete) atacă acorduri nevrotice de pian, pe măsură ce scena se animă. De la ferestre privesc două arătări în costume și peruci în stil rococo, iar studenții lui Faust se mișcă asemenea unor spectre, purtând veșminte albe care le șterg identitatea. Aproape că nu mai găsim nimic uman în reacțiile lor. Mefistofel îl înfruntă pe Faust: ,,Nu ești în stare să-l ții pe dracu-n laț?” Ironizează toată știința lui, reducând-o la stadiul excrementelor din țucal pe care le analizează doct, cu intonația și inflexiunile doctorului Faust.

Revenirea lui Mefistofel în costum de businessman, cu servietă, provoacă explozia flăcărilor de afară. Se înfiripă un cuplu uluitor, jucat de doi artiști care se identifică până la ultima fibră cu personajele cărora le dau carne și sânge. E, de altfel, mult sânge în spațiul scenic, dar, dacă ar fi să cercetăm răspunsurile regizorului cu privire la acest artificiu de imagine, nu trebuie să-l percepem într-o notă de dramatism inutil. Până și excesele devin aici necesare, funcționând ca semne viguroase, coduri de trecere dintr-o lume într-alta, întreținând fantasmele și crudele proiecții somnambulești. Evident, are și Faust o poleială de diplomație, fiindcă trebuie să-și negocieze cât mai bine și mai scump sufletul. ,,Hai să jucăm cu cărțile pe masă” îi propune lui Mefistofel, părând că ignoră esența ne-umană a acestuia. Îi reproșează chiar că nu știe ce este omul. În fond, el are deja totul. O cupă de fericire, de dragoste, de trăire viscerală la fel ca în tinerețe – este tot ce-și mai dorește. Fie și în abisul decadenței. Din nefericire, Mefistofel știe prea bine ce anume este omul, iar cărțile sunt jucate până la sângele cu care Faust semnează contractul vânzării propriului suflet.

De aici încolo se petrec lucruri tot mai stranii și terifiante. Imaginația răscolește cel mai îndrăzneț orizont de așteptare. Faust primește un nou botez, o nouă înfățișare. ,,Scuipă pe știință și rațiune, Părintelui minciunii te supune!” îi poruncește Mefistofel. ,,Blândele dobitoace”, nimeni alții decât studenții săi, devin simple caricaturi animalice care amușină frica de diavol. Revenirea fetițelor pe acordurile unui cântec de copii contrariază din nou, Margareta evocând, de fapt, ipostaza unei Lolite multiplicate în halucinațiile lui Faust. Dar tocmai pe una dintre fetițe o dorește el cu febrilitate: ,,Întâmplă-se ce este scris. Destinul ei deasupra mea să cadă.” Dacă omului îi este străină desăvârșirea, nimic nu-i mai poate stăvili dorința de a gusta fericirea supremă prin împlinirea celor mai perverse pofte carnale. Nici măcar amenințarea hybrisului. Mefistofel se arată tot mai nesățios, același spirit incorigibil și inepuizabil în crearea unor contexte neverosimile. El este, de altfel, cel mai mare vânzător de iluzii, fiul minciunii.

Granițele dintre lumi se surpă, drumul spre iad se deschide larg prin separarea elementelor de decor, iar spectatorii sunt invitați să participe la Noaptea Valpurgiei. În lumea cealaltă totul capătă dimensiuni homerice, orgiastice, pe fondul sonor al muzicii rock live condimentate cu efectele pirotehnice. Instalația metalică ne amintește de schelăria din Metamorfozele după Ovidiu, spectacol montat de Silviu Purcărete la Sibiu.  Aici, însă, instinctele primare fac praf orice urmă de măsură și rațiune, oferind imagini halucinante cu vrăjitoare în zbor, cu o preafrumoasă Elena atinsă de nebunie și având sânii dezgoliți, ori cu neverosimile scene mimate de sex cu porcii, simbol al unei umilitoare și demențiale dezumanizări (nu consemnează, oare, unul din textele evanghelice că diavolii s-ar fi întrupat în porci?). Cele mai negre, mai sumbre coșmaruri prind viață și formă, explodează în delir și voluptate: ritual satanic, un strop de pedofilie, androginie ce se confundă ușor cu hermafroditismul, sadism, scene de tortură, zoofilie. Și totuși, punctul de climax e irezistibil. Tulbură, consternează, răscolește puncte fixe, ne scoate din zona de confort problematizant, deschide întrebări la care nu ne-am fi oprit, poate, fără o asemenea provocare. Dincolo de imagine, la fel de importantă e ideea pe care Silviu Purcărete a reușit să o supună atenției. A ridicat voalul multiplelor deghizări la care recurge diavolul, a produs o dez-văluire, a surprins înșelăciunile și ororile săvârșite în numele lui. Din același unghi tematic, într-un remarcabil eseu, intitulat Partea Diavolului, Denis de Rougemont afirma: ,,Dacă am ști să-l vedem pe Diavol în păcat, am fi cu mult mai prudenți. Viclenia lui este deci să se facă invizibil chiar în mijlocul adevăratelor noastre ispite.” (București: Humanitas, 2006, p. 39). Tertipurile lui Mefistofel se disting însă cu claritate sub lumina reflectoarelor. De pe scena secundă, ca într-un veritabil teatru în teatru, își etalează forța de seducție asupra zecilor de suflete rătăcite.

Salvarea lui Faust e previzibilă, căci scenariul nu se abate de la cursul textului dramatic. Acea stare de fericire deplină care-i umple sufletul se prelungește în celebra secvență de implorare a clipei, sinonimă cu extaza omului estetic. Totuși, pentru a-i percepe întreaga dimensiune epifanică, o călătorie la Sibiu, singurul loc unde poate fi vizionată capodopera lui Siviu Purcărete, devine, de acum, de neocolit.

 

Teatrul Național ,,Radu Stanca” Sibiu

Faust după J.W. von Goethe

Scenariul şi regia: Silviu Purcărete

Traducerea: Şt. A. Doinaş

Decorul şi light design: Helmut Stürmer

Costumele: Lia Manţoc

Muzica originală: Vasile Şirli

Distribuţie: Ofelia Popii, Miklós Bács, Cristian Stanca, Eliza Blănaru, Eveline Buta, Iunis Minculete, Simona Negrilă, Francesca Pop, Andreea Preda, Alexandra Spătărelu, Oana Vlad, Johanna Adam, Veronica Arizancu, Geraldina Basarab, Emőke Boldizsár, Anca Cipariu, Mihai Coman, Ioana Cosma, Ali Deac, Diana Fufezan, Raluca Iani, Dana Maria Lăzărescu, Alexandru Malaicu, Adrian Matioc, Mariana Mihu, Fatma Mohamed, Serenela Mureșan, Adrian Neacșu, Gabriela Neagu, Cătălin Neghină, Renate Müller-Nica, Ioan Paraschiv, Eduard Pătrașcu, Cătălin Pătru, Gabriela Pîrlițeanu, Cristina Ragos, Viorel Rață, Vlad Robaș, Cristina Stoleriu, Dana Taloș, Arina Ioana Trif, Cendana Trifan, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu, Marius Turdeanu, Codruța Vasiu, Pali Vecsei, Liviu Vlad, alături de studenții și absolvenții Departamentului de Artă Teatrală din cadrul ULBS și colaboratorii TNRS.
Spectacol vizionat în 21 septembrie 2018

 

Photo credit: Adi Bulboacă, Cristi Cojocariu, Sebastian Marcovici

Notă. Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 2 (639), februarie 2019

Tags: ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *