Prea cald pentru luna noiembrie

Prezentul și trecutul – fața și reversul unei monede a timpului, de valoarea căreia protagoniștii piesei Căldură în noiembrie, semnată de Yana Dobreva, nu par pe deplin conștienți decât în clipa când vechile greșeli se prăbușesc asupra lor cu forța unei boli incurabile. Aceasta este impresia pe care ne-o lasă remarcabila montare de la Teatrul Național ,,Eugène Ionesco” din Chișinău, în regia lui Petru Vutcărău, pe baza textului dramatic tradus de Elvira Rîmbu. Spre deosebire de alte producții teatrale recent vizionate, accentul se deplasează pe câteva demonstrații interpretative de excepție, ce împlinesc menirea actorului în universul artei sale.

Scenografia creată de Boris Golea redă interiorul unui local modest, purtând amprenta vizibilă a unei lumi apuse, ca într-un muzeu al amintirilor ce supraviețuiesc sub straturile ocultate sau, poate, abandonate ale memoriei. Mobilierul vechi, de lemn, un radio de epocă, fotografii in sepia coexistă cu mesele simple de tavernă provincială. Șansonetele se aud în anumite secvențe, răsfirând în jur un ritm nostalgic și, oarecum, misterios, ce întrerupe fervoarea muzicii disco a zilelor noastre. În acest cadru deschis și dublat de o microscenă suprapusă, cu adâncimi și prim-planuri, se creează atmosfera propice unor întâlniri neobișnuite, desprinse dintr-un joc cinic al destinului, dar și al unor despărțiri definitive, cu toate consecințele lor asupra vieții protagoniștilor. Două cupluri și mai multe forme de iubire prefigurează metafora oglinzii, căci, la fel ca într-o proiecție răsturnată, cuplul tânăr se va destrăma, urmând același tipar comportamental care a fragmentat, cu ani în urmă, cuplul celor ajunși acum la o vârstă a înțelepciunii și a unei calme înțelegeri a rosturilor existenței. Întreaga literatură universală e presărată de asemenea spații de așteptare și de întâlnire providențială, unde se fac și se desfac destine: hanuri, hoteluri, cafenele, gări, taverne. Sunt locuri aparent încremenite în timp, în care experiențele repetitive divulgă un substrat mitic. Peste toate plutește ceva straniu și neliniștitor, adulmecat în căldura neobișnuită de noiembrie, de persistența căreia Elena nu se lasă însă prea ușor sedusă: ,,Niciodată să nu ai încredere în căldura de noiembrie, tinere. E o căldură înșelătoare.”    

Impresionează rafinamentul sobru și auster al Elenei, ființă distinsă și discretă, emanând prin toți porii demnitate, dar și o melancolică resemnare în fața unor probe dureroase ale vieții, admirabil interpretată de actrița Ala Menșicov, care aduce cu sine nu doar o simplă reminiscență, ci o veritabilă măiestrie descinsă din vena cea mai pură a școlii rusești de teatru. Ne evocă inconfundabila artă interpretativă șlefuită de-a lungul unei întregi tradiții – și chiar științe – de transformare a fizionomiei și trupului actorului într-un autentic personaj, ființă de carne și sânge, capabilă să-și exteriorizeze spasmele și frământările ori să se lase devorată de propriii demoni interiori. Surprinzător de mult se aseamănă Bătrânei doamne, personaj descoperit într-un spectacol de excepție montat la Teatrul Academic ,,Evgheni Vakhtangov” din Moscova, Minetti de Thomas Bernhard. Același surâs enigmatic, aceeași privire în gol, aceeași emoție adâncă disimulată sub o aparentă glacialitate. Cu haina sa lungă și neagră, cu poșeta veche și pălăria ieșită din moda vremii, având în fiecare sâmbătă câte un pahar de mastică pe masa din colțul tavernei, Elena ar putea părea o replică a Bătrânei doamne, căci limbajele metateatrale permit nebănuite extensii și posibilități de dialog artistic. Ascultă în tăcere zgomotul avioanelor, captat dintr-un orizont îndepărtat și neverosimil pentru existența ei vegetală, își descrie visele și își expune convingerile despre viață și bucurie. Pentru ea, bucuria înseamnă primul lucru dăruit de Dumnezeu omului, primul lucru care a învățat-o să trăiască demn: ,,Viața nu m-a răpus.”

Revenirea lui Alex, interpretat de Emil Gaju, în locurile părăsite în tinerețe, provoacă noi nostalgii, noi amintiri exteriorizate prin proiecție. O infinită tristețe învăluie de acum, imperceptibil, luminile și umbrele acestei relații. Coliziunea dintre cele două concepții diferite despre existență devine inevitabilă, cu toate tensiunile acumulate în timp. Personalitatea Elenei capătă străluciri datorită memoriei indeniabile a lui Alex. Talentată violonistă, cu studii la Conservatorul din Sofia, resimte gustul amar al ratării într-o lume în care nimeni nu are nevoie de viori, de artiști, de frumusețe. ,,Locul ăsta e un cimitir al talentelor” conchide Alex, bărbatul atras în tinerețe de aerul rarefiat al libertății, el însuși găsind puterea de a fugi din țară și, totodată, din acel loc al descompunerii și al deznădejdii. O carieră de succes în America, întemeierea unei clinici private pentru tratarea narcomanilor, o căsnicie aparent împlinită, toate acestea depun mărturie despre șansele celui ce a reușit să se dezrădăcineze la timp, precum și despre beneficiile unei alternative mai fericite.

În contrast cu exuberanța trăirilor lui Alex, poetica imaginii ne transpune într-o copleșitoare panoramă cinematografică a pădurii în miez de noiembrie, măcinată de moartea lentă și chinuitoare. Desprinsă, parcă, dintr-o nostalgie tarkovskiană, reprezentarea vizuală vibrează de o melancolie stranie, sfâșietoare, agonică, ce anunță inexorabila apropiere a sfârșitului, precipitat odată cu mărturisirea adevărului. Momentul în care Elena își dă jos eșarfa roșie de la gât, simțindu-se deodată despovărată (,,Acum pot să respir”), coincide cu revelația eliberării de sub apăsarea tragediilor ce i-au marcat destinul: moartea fiului ei și al lui Alex, dependent de narcotice (ce crudă ironie!) și propria boală incurabilă. ,,Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” se consfințește, de asemenea, în textul biblic (Ioan, 8:32), căci marile tragedii, asumate până la ultima lor consecință, resacralizează lumea. ,,Nu există medicamente pentru greșeli” își deplânge Alex, la rândul său, nenorocirea de a-și fi pierdut unicul fiu, a cărui scurtă existență i-a fost însă tăinuită.

Sunt scene de mare intensitate, la care cei doi tineri privesc, ca niște spectatori, de după tejgheaua barului. Ea afirmă fără urmă de echivoc: ,,Dacă asta e dragoste, atunci eu nu, n-o vreau.” De altfel, existența lor se risipește în preocupări mărunte, în capriciile izvorâte din ambiția nemăsurată a Tinerei, dornică să evadeze din această lume încremenită într-un timp anost și fără nicio promisiune certă la orizont. Ea are alte planuri decât Tânărul care o iubește; se simte sufocată și-și dorește, mai mult decât orice, să emigreze în America. Ceea ce va și face, asemenea lui Alex în trecut, alegând, de fapt, tocmai acea formă de iubire pe care o repudiază. Vanitoasă, profund antipatică, adesea cuprinsă de puseuri colerice, mai ales când forța argumentelor scade, Tânăra propune un joc vădit exagerat, dar poate că aceasta este chiar intenția regizorală, schițându-i o psihologie cu totul incompatibilă intimității privilegiate oferite de spațiul liniștit și de Tânărul ce se dedică micii sale afaceri, o moștenire de familie. În urma lor nu rămân decât cioburi și speranțe sfărâmate.

 

Teatrul Național „Eugène Ionesco”, Chișinău – Republica Moldova

Căldură în noiembrie de Yana Dobreva
Traducerea: Elvira Rîmbu
Regia: Petru Vutcărău
Scenografia: Boris Golea
Selecție muzicală: Petru Vutcărău

Distribuţia: Ala Menșicov, Emil Gaju, Natalia Prodan, Iulian Cujba / Maxim Chiriac

Spectacol vizionat în 28 septembrie 2018

 

Photo credit: Remus Toderici

Notă: Partea a doua a articolului Avatarurile adevărului, publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 1 (638), ianuarie 2019

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *