“ Istoria lui Mayta” este un roman despre scrierea unui roman şi o depoziţie, lucidă şi însângerată, despre răul ce cuprinde Peru ca într-o cămaşă a lui Nessus. Textul lui Mario Vargas Llosa pătrunde, fără ezitare, în straturile din care s-a alimentat, istoric, tragedia patriei sale şi tragedia Americii latine: de la mizeria pandemică până la imobilismul represiv al statului însuşi şi tentaţia suicidară a radicalismului utopic. Între aceste forţe în mişcare se află îndivizii şi comunitatea, dominaţi de teroarea omniprezentă şi prizonieri într-un prezent din care pare să nu mai fie ieşire către viitor.
Între romancierul Llosa şi moralistul Llosa, “ Istoria lui Mayta” întinde o punte, clădită pe scepticism îndurerat. Acolo unde colegii săi preferă investirea în visul marxist ori maoist, Llosa alegea calea, delicată şi solitară, a introspecţiei critice. Ficţiunea sa, dedicată revoluţiei şi spectrelor sale, este semnul despărţirii de ambiţiile prometeice. Mesianismul şi glorificarea eroilor întemeietori îi sunt străine. Cartea lui Llosa este polemică în măsura în care, refuzând un adevăr monolitic, instaurează îndoiala în locul certitudinilor ideologiei.
“ Istoria lui Mayta” este ancheta unui scriitor aflat în căutarea unui personaj documentabil, uitat între paginile îndepărtatului an 1958. Nimic nu pare să mai lege acel Peru în care are loc insurecţia troţkistă de acest Peru sub asediul gherilelor şi al armatei. Între atunci şi acum, textul lui Llosa se organizează, narativ, ca o suită de conversaţii despre Mayta însuşi. Înainte de a fi întâlnit cu adevărat, Mayta este o sumă de mărturii. Scriitorul adună, fişează, se întreabă şi reconstituie. Travaliul său de detectiv este un drum iniţiatic, descoperind conturul devastat la ţării sale. Dincolo de Mayta şi de ambiguităţile vieţii sale se află prezenţa densă şi insuportabilă a fricii, a terorii, a brutalităţii, a gunoaielor. Călătoria spre Mayta şi spre locul unde s-a petrecut totul este o călătorie în infern. Oamenii poartă cicatrici. În spatele fiecărei uşi se poate afla moartea. Atentatul terorist sau execuţia extrajudiciară sunt chipurile sub care aceasta se arată peruanilor. Frica şi complicitatea contaminează societatea, asemeni unei miasme.
Reconstituirea traseului lui Mayta este o coborâre în trecutul din care vin rădăcinile înseşi al răului peruan. Mayta aparţine unei promoţii care, trecând de la catolicism la radicalismul comunist, visează să înlăture răul lumii prin sabia de foc a violenţei revoluţionare. Conversaţiile despre Mayta scot la suprafaţă un continent de idei şi de grupuri comunizante. Societatea clandestină din Peru este legată, prin mii de fire, de Statele Unite şi de Europa. Obsesiile intelectuale ale peruanilor sunt cele ale contemporanilor lor. Umbra lui Castro se întinde, deja, asupra Americii. Pe acest teren fertil al utopiei, fuziunea dintre creştinism şi comunism poartă un nume, “teologia eliberării”. Cu ezitările sale groteşti, Mayta anunţă acest anotimp al radicalismului ce uneşte, crucea şi steagul roşu: Ernesto Cardenal este doar unul dintre profeţii acestei noi credinţe. Cuba şi mai târziu Nicaragua sunt locurile spre care se îndreaptă noii pelerini orbiţi de idee.
În acest mediu fracţionist şi măcinat de suspiciune,staliniştii şi troţkiştii îşi dispută conducerea revoluţiei viitoare. Transformarea lui Mayta, din intelectual în om de acţiune, are drept capăt de drum insurecţia din munţi. Reflecţia troţkistă se cere tradusă în acţiune. Sărăcia abjectă a populaţiei indigene este potenţialul pe care revoluţia îl va mobiliza. Carnagiul instigat de maoiştii din ‘”Sendero luminoso” este, în vremea lui Mayta, doar un eşec lamentabil. Revoluţionarii nu se întâlnesc cu poporul ales al revoltaţilor. Asemeni populiştilor ruşi, ei sunt singuri în faţa statului care reacţionează, fără ezitare. Mayta este arestat, iar câţiva dintre tovarăşii săi de luptă ucişi. Insurecţia are aerul unei repetiţii generale ratate.
Istoria lui Mayta merge mai departe , dincolo de clipa în care insurecţia eşuează. Investigaţia scriitorului se încheie cu descoperirea lui Mayta însuşi, căci, uitat de contemporani, Mayta a supravieţuit, ca deţinut: după detenţia cauzată de insurecţie, urmează condamnarea sa pentru jaf armat. Călătoria naratorului se adânceşte în bolgiile temniţei din care Mayta a ieşit şi în pântecele ghetourilor de carton urban în care aceasta trăieşte, rămăşiţă a unei alte lumi. Ochiul lui Llosa se deschide asupra unui univers penitenciar ce anulează demnitatea şi face din traficarea de bunuri şi de trupuri un ritual al degradării omeneşti. Speranţa nu are loc în acest spaţiu etanş, saturat de răul ce devine una cu zidurile.
Între Mayta-revoluţionarul din munţi şi Mayta-vânzătorul de îngheţată, distanţa este mai mult decât una cronologică. Scriitorul întâlneşte un Mayta pentru care nimic nu pare să mai aibă sens. După conversaţiile despre Mayta, conversaţia cu Mayta însuşi se arată dureros de lentă şi de delicată. Secretul pe care Mayta îl dezvăluie scriitorului este secretul propriei sale prăbuşiri. Eliberat din detenţia politică, Mayta a fost denunţat poliţiei de colegii revoluţionari cu care atacase bănci, spre a finanţa o altă revoltă. Tactica “ exproprierilor” ,practicată de bolşevici, era îmbrăţişată de noii soldaţi ai idealului. De data această însă, revoluţia a cedat lăcomiei şi luptătorii au preferat să păstreze banii din jaf. Mayta este obstacolul care trebuie înlăturat: grandoarea comunistă se reduce la abjecţia crimei.
Aici se incheie, în deziluzie şi în sărăcie, drumul celui care visat să fie un Prometeu. Asemeni patriei sale, Mayta este prins în capcana din care nu se poate salva. Revoluţia este o mistificare ce ascunde barbaria şi teroarea sordidă . Mizeria cartierelor populare este un întins populat de şobolani. Răul peruan este ubicuu şi insuportabil. Revolta ajunge în capătul de staţie al eşecului istoric. Chipul lui Mayta este acela al utopiei naufragiate. Răul peruan este imaginea de meduză a acestui impas tragic.
