Gardenia, spectacolul montat la Teatrul Odeon din București de regizorul Zoltán Balázs, director artistic al Teatrului Maladype din Budapesta, pe baza textului omonim al tinerei scriitoare poloneze Elżbieta Chowaniec, face parte din proiectul european Fabulamundi. Playwriting Europe. Co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene 2017-2020, acest proiect încurajează dramaturgia contemporană și schimburile multiculturale din peisajul teatral actual. Versiunea în limba română se bucură de traducerea de excepție a Luizei Săvescu de la Institutul Polonez din București, păstrând ritmul, frumusețea și vitalitatea expresivă a frazei originare. Decorul insolit și minimalist îi aparține lui Constantin Ciubotariu, cu note artistic vizuale de bun gust estetic, dezechilibrând în mod voit spațiul: jumătate aerisit, jumătate asediat de un soi de schelărie metalică și fixă, dar cu o funcționalitate multiplă. Intrarea în piesă și legăturile între scenele tensionate se fac pe arii celebre de opere. Pe bună dreptate observa criticul de teatru Ileana Lucaciu, în articolul Capcana unui experiment sofisticat, că libretele unora dintre aceste opere, aparținând compozitorilor Georges Bizet, Giuseppe Verdi, W.A. Mozart, G. F. Händel, redau experiențele dramatice ale altor personaje feminine, mai mult sau mai puțin asociate experiențelor trăite de eroinele Gardeniei.
Subiectul piesei este simplu. Patru femei, într-o descendență directă pe linie maternă, își povestesc întâmplările vieții, dar fiecare recurge la acest exercițiu retrospectiv la vârsta de 33 de ani, o vârstă la care nimic nu se pare încă definitiv așezat, parafat sub condeiul destinului. Într-un fel, ultimele trei (fiica, nepoata și strănepoata) își definesc identitatea și șansele ori neșansele vieții în raport cu prima dintre ele. Situațiile create sunt un bun prilej pentru a relua întrebarea formulată de Thomas Ostermeier, în speranța descoperirii unui răspuns: ,,Cum devin [actorii] adevărații autori ai personajului?” (Teatrul și frica, texte reunite de George Banu și Jitka Goriaux Pelechová. București: Editura Nemira, p. 101). Anumite tehnici interpretative nu oferă însă libertatea expresiei individuale, chiar dacă impulsul fiecărui personaj provine din jocul celorlalte, din joncțiunea vocilor. Oricâte alianțe familiale s-ar stabili, oricâte fire s-ar sfâșia apoi irevocabil, rând pe rând, fiecare femeie devine cu timpul asemenea propriei mame. Semnul deplinei transformări se conjugă cu ritualul îmbrăcatului, în scenele în care mamele își îmbracă descendentele cu haine din pachetul coloristic al florii de gardenie, iar fiicele, la rândul lor, își vopsesc buzele cu ruj negru-cărbune. Sofisticată și capricioasă, gardenia este ea însăși vulnerabilă tocmai prin condițiile speciale necesare întreținerii ei. Devine și un simbol al nenorocului, al ratării matrimoniale, deoarece primele trei femei au purtat la propria nuntă câte un buchet alcătuit din asemenea flori. Dar, dacă ne-am concentra atenția exclusiv asupra simbolisticii florale, costumelor și decorului, am reduce în mod exagerat din sensurile cromatice ale varietății de galben ce acoperă suprafața scenică, de la delicata reflexie a cojii de lămâie până la strălucirile unui galben încins, solar, o gamă vizuală de o finețe și feminitate răvășitoare. Nuanțele diferă concomitent cu succesiunea epocilor mondene și cu ritmurile, tensiunile și angoasele personale. Creatoarea costumelor, Andrada Chiriac, a transformat galbenul în ceva mult mai expresiv decât o singură culoare, într-un al cincilea personaj, pigmentul sufletesc strălucit pus în contrast cu liniile sobre de negru.
Prima femeie, primul monolog, prima poveste – o triplă ipostază ce prinde viață într-un mod admirabil datorită actriței Antoaneta Zaharia. Personajul face parte din viața Cracoviei, se întrepătrunde cu istoria recentă, tumultuoasă a orașului, evocând participarea la Rezistența poloneză din cel de-al Doilea Război Mondial. Căsătoria cu un ofițer, după cutumele epocii, nu a constituit un prilej de fericire, ci de adânci deziluzii și dezamăgiri, care au împins-o spre alcoolism și spre o existență promiscuă. Viața i se scurge într-o continuă rătăcire fără sens, îndulcită de rarele episoade de tandrețe trăite alături de nepoată. Singurele obiecte statornice în peregrinările sale sunt haina de blană aruncată din când în când pe umeri, ecoul unei lumi apuse, și geamantanul în care păstrează rochia de mireasă. A doua femeie, interpretată cu nerv, poate ușor excesiv, de Paula Niculiță, mărturisește despre relația disfuncțională între mamă și fiică, întunecată de reproșuri și vorbe dure, observând că ,,Toți se uitau la mine și o vedeau pe ea.” Nemulțumiri și frustrări se cer exprimate prin cuvinte reci, grimase și atitudini neîndurătoare. A treia femeie se conturează în interpretarea, demnă de apreciat, a Simonei Popescu, actriță debutantă pe scena Odeonului, asemenea Mădălinei Ciotea. Ea se arată mai întâi într-o rochie albă, pentru a îmbrăca apoi nuanța aprinsă a galbenului familial. Părăsită de mamă în copilărie, își duce cu resemnare handicapul dobândit în urma poliomielitei și trăiește un timp alături de bunica sa, care încearcă, la rândul ei, să recupereze șansa pierdută a vocației materne. Ritualuri ludice pigmentează atmosfera până la reîntoarcerea mamei, care spulberă armonia cu malițiozitatea premeditată. Fiica ei constată amar că ,,Enumerarea greșelilor din viața mea este preocuparea ei favorită.” Cea de-a patra femeie întrerupe firul destinului neprielnic și accede pe scara socială a Varșoviei contemporane, urcând, la propriu, pe schelăria metalică situată pe platoul scenic.
Monologurile întretăiate lasă impresia că cele patru femei își răspund, dar, de fapt, fiecare expune un fragment din experiența personală și familială. Tabuurile se dislocă, cascade de furie se revarsă asupra imaginilor materne. Par tot atâtea exerciții de defulare, de exorcizare, o necesară terapeutică în actul anevoios al concilierii, al acceptării mamei cu toate defectele ei, dar și al acceptării de sine, cu încrâncenările neîmblânzite. Există, așa cum arătam deja, un prototip, un model rătăcitor și dezrădăcinat al celei ce va deveni mama, bunica și străbunica celorlalte. Pe scenă însă nu prinde substanță o acțiune, nu se rezolvă situații. Ar fi putut deveni tot atâtea exerciții de storytelling, dacă nu ar fi alunecat în manierism și artificialitate, într-o devenire oarecum previzibilă.
Teatrul Odeon București
Gardenia de Elżbieta Chowaniec
Traducere de Luiza Săvescu
Regia: Zoltán Balázs
Decorul: Constantin Ciubotariu
Costumele: Andrada Chiriac
Distribuţia: Antoaneta Zaharia, Paula Niculiță, Simona Popescu, Mădălina Ciotea
Spectacol vizionat în data de 25 septembrie 2018
Photo credit: Remus Toderici
Notă: Partea a doua a articolului Laborator teatral de idei și exerciții regizorale, publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 11-12 (636-637), noiembrie-decembrie 2018
