Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
Cristian Pătrăşconiu: Cum definiți o „criză a literaturii”? Dar o „criză a lecturii”?
Adriana Babeţi: Cu toată părerea de rău, nu cred că ai găsit omul potrivit pentru un interviu despre cele două crize la care te referi. Şi asta, pentru că pur şi simplu nu cred că, formulate aşa („criză a literaturii” şi „criză a lecturii”), ele ar exista de fapt. Nici măcar în România. Uneori, însă, stau şi mă întreb dacă nu cumva marea mea miopie (la propriu) îmi joacă feste (la figurat) şi dacă un anumit tip de naivitate şi de optimism care m-ar caracteriza nu alunecă uneori în orbire şi chiar în cea mai crasă prostie. Dar nu mă las şi insist.
C.P.: Carevasăzică, gândiți (mai degrabă) pozitiv, cum ar spune chiar și cei care detectează crizele. Sau, cum ar zice însuși Gheorghe Hagi, „să fim pozitivi”. Eu am vrut doar să vă provoc.
A.B.: Ai reuşit. După părerea ta, ce e o criză? Ceva rău, nu? Când spui „criză economică”, „criză politică” sau „criză de cuplu” te gândeşti că vine iadul. Nu mă pot abţine şi o să urc puţin la catedră, din simplul motiv că am ţinut cândva un curs pentru masteranzi, care se chema Identitate şi criză şi care avea drept suport o mulţime de romane central-europene. Am trudit ceva vreme la el. Deci aş putea fi creditată ca un mic crizolog de serviciu. Dar nu sunt aşa ceva, tocmai pentru că încerc să văd în orice tip de criză o şansă de resetare, nu neapărat o catastrofă, nu un final, ci un proces, un posibil început. Să explic de ce: acolo unde unii percep criza ca dezastru absolut şi se dau de ceasul morţii, văicărindu-se şi isterizându-se în public, alţii (printre care mă strecor şi eu) întrezăresc în criză mai degrabă ceva firesc, explicabil, care nu duce neapărat doar la dezordinea, dereglarea, blocarea şi dezintegrarea unui sistem (asta ar fi criza în sens „clasic”), ci are şi beneficii: o criză ne oferă şi cel mai bun prilej să analizăm acel sistem atins de extenuare. Criza e ca un semnal de alarmă care ne scote din inerţie şi devine astfel o incredibilă sursă de energie regeneratore şi de creativitate. Ce părere ai?
C.P.: Aici suntem – și eu, și dvs., și unii chinezi – pe aceeași pagină. La chinezi, într-unul dintre dialectele lor, criză se scrie, am înțeles, din două „părți”: una înseamnă „risc”, alta înseamnă „oportunitate”. Revin la oile noastre: atunci trebuie să ne îngrijoreze orice fel de criză a literaturii?
A.B.: Cum am spus deja: nu, câtuşi de puţin. Nu orice criză. Literatura, în sensul de artă a scrisului (numai că aici ar putea începe zeci de discuţii teoretice, care ar include, exclude sau nuanţa termenul de „artă” şi n-aş vrea să ne împotmolim) nu a intrat în nicio criză. Se scrie mult şi bine, foarte mult şi foarte bine, după cum se citeşte la fel de mult. Numai că trebuie avute în vedere toate suporturile pe care se produce sau se accesează literatura, nu doar cărţile sau revistele imprimate pe hârtie: deci toate tipurile de ecrane şi monitoare. La care aş adăuga şi formele de spectacol cu suport literar. Şi nu mă gândesc doar la teatru sau operă. Când îi ascultăm pe Leonard Cohen sau pe Bob Dylan, ca să dau doar două exemple cunoscute, nu vibrăm şi la poezia lor? Dar există – şi nu doar după părerea mea – două cazuri în care ar trebui să fim îngrijoraţi de soarta literaturii şi a lecturii, din cauza unor instituţii: primul se leagă (nu numai în România) de o componentă didactică, şi anume, de predarea disciplinelor literare în toate etapele şcolarizării, inclusiv în universităţi, iar al doilea ţine de factorii care ar trebui să medieze şi să promoveze cititul (cu precădere în România). În ambele cazuri e criză în sens rău. Scăderea dramatică a ponderii disciplinelor umaniste în şcoli şi universităţi e o realitate întristătoare pretutindeni. Spunea Roland Barthes că dacă, prin absurd, în universităţi ar trebui să se predea o singură disciplină, el ar alege literatura. Să stăm şi să ne gândim ce se ascunde dincolo de cuvintele lui. În România acest tip de criză se acutizează prin dispariţia dramatică a bibliotecilor şi librăriilor.
C.P.: Să luăm exemplu, așa cum știm – cu date și fapte – de la un bun prieten comun, nu neapărat „modelul suedez” (cum eram invitați să o facem acum 25-30 de ani), ci „modelul argentinian”, nu?
A.B.: Te-ai gândit la Ciprian Vălcan, universitarul timişorean, filosoful cu trei doctorate şi cioranolog împătimit. Ciprian s-a întors recent dintr-o călătorie în Argentina şi tot ce a povestit m-a lăsat cu gura căscată, dar m-a amuţit pur şi simplu povestea cu librăriile. Ai ştiut că numai în Buenos Aires există 735 de librării, oraşul stând falnic pe locul întâi din lume după numărul de librării la 100.000 de locuitori: 25!? Ai ştiut că pe locul doi, la acelaşi capitol, e Hong Kong (cu 22 de librării la suta de mii de locuitori)? Ca să nu mai spun că El Ateneo Grand Splendid şi-a adjudecat titlul de cea mai frumoasă librărie din lume. Sigur, nu putem compara Bucureştiul cu Buenos Airesul, ca mărime şi ca tradiţie culturală, dar cifrele astea ne spun totuşi ceva. Cred că ar fi interesant de aflat şi ce anume (din sistemul lor de educaţie) a dus la numărul impresionant de cititori şi de cumpărători de cărţi. Dar ca să revenim la oiţele noastre româneşti, ca să ştim pe ce lume ne aflăm aş recomanda spre lectură o carte excelentă, apărută recent la Humanitas: Cultura română pe înţelesul patrioţilor, de Mircea Vasilescu. O ştii?
C.P.: Da, da. E o carte cu multe…dileme încurcate ale culturii române…
A.B.: Aşa-i, dar pe care el reuşeşte să le descurce. Într-unul din capitole („Lectura. O temă strategică fără strategii”), pe care l-am citit ca pe un thriller nordic, am aflat concret, pe bază de cifre raportate (dar prea puţine, spune M.V.), pe bază de statistici şi sondaje (foarte puţine şi vechi), cum stăm cu lectura în România. Văzută din perspectiva instituţiilor despre care am vorbit (şcoală, biblioteci, librării), stăm rău.
C.P.: De ce stăm rău? Cât de rău?
A.B.: În primul rând, spune Mircea Vasilescu încă din titlu, pentru că nu există o strategie asumată de instituţiile de resort – şi îi dau dreptate. Sau, dacă uneori au fost schiţate strategii (multe dintre ele, chiar bune, promiţătoare), totul s-a spulberat din simplul motiv că nu avem continuitate în nimic. Şi nici tenacitatea de a ne duce la bun sfârşit proiectele. E ceea ce ne aseamănă pe noi, esticii, spunea Czesław Miłosz prin anii ’80 despre neputinţa asta comună de a ne mobiliza constant, cu un efort desfăşurat în durată, nu în salturi. Dar după 1989, în fostele ţări comuniste cu care împărtăşiserăm cam aceeaşi istorie, lucrurile n-au mai semănat cu se întâmpla şi se întâmplă în România. Prea desele schimbări în ministere, incompetenţa, superficialiatea, irosirea energiilor în acţiuni irelevante, toate se adaugă absenţei cronice a unei strategii. 
C.P.: O să spuneți (și vă dau dreptate pînă la un punct) că m-am blocat pe ideea de criză. Iată încă un argument în sprijinul unei asemenea aprecieri: există crize care țin de literatură de care ar trebui să fim bucuroși, pe care ar trebui să ni le dorim?
A.B.: Fireşte că există şi aşa ceva. Sunt crizele periodice care scot la iveală o anumită oboseală a literaturii. Ca orice formă artistică, şi literatura intră periodic în inerţie, se extenuează prin manierizarea unor stiluri sau prin supralicitarea unor teme. Atunci e nevoie de câte o punere în criză a ceea ce s-a perimat. Şi asta se întâmplă fie printr-o mişcare brutală, de ruptură radicală şi destructurare (cazul avangardei istorice şi apoi al neoavangardelor), fie mai insidios, dar la fel de eficient. Da, crizele astea sunt foarte bune pentru literatură. Îi dau o nouă vigoare. O scot din lâncezeală.
C.P.: Și încă, à propos de criză – cum vă sună formula aceasta: „tinerii din ziua de astăzi nu mai citesc”?
A.B.: Ca o placă uzată. Până nu o să apară nişte cifre cât de cât aduse la zi despre lecturile tinerilor (câţi citesc, ce citesc, pe ce suport citesc, unde citesc, de ce nu citesc), nu mă las prinsă în capcana locului comun. Statisticile sunt treaba statisticienilor şi a sociologilor. Treaba ministerelor interesate e să finanţeze aceste studii, iar a noastră, a celor care facem să ajungă literatura la tineri, fie că suntem profesori, librari, bibliotecari, editori, creatori de evenimente, fie că suntem scriitori, deci treaba noastră e să găsim cele mai atractive, cele mai vii forme de captat tinerii.
C.P.: În societatea informațională în care trăim (dacă nu cumva acest termen e deja depășit) este suficient ca literatura să fie scrisă pentru ca ea să ajungă la oameni?
A.B.: Un anume tip de scriitor hiper-egocentrat ar putea să-ţi spună că pe el nu-l interesează dacă îl citeşte cineva sau nu. El scrie doar pentru propria lui plăcere şi cu asta, basta. Se prea poate, deşi… nu ştiu cum să zic. Dacă scrii numai pentru tine, atunci de ce vrei să ieşi pe piaţă, de ce vrei să te expui public? În fine… Sigur că nu-i destul doar să scrii. După cum nu e destul nici să îţi vezi cartea tipărită sau descărcată pe un ecran. Din clipa aia te preiau (dacă ai norocul) mediatorii literaturii şi te scot cum ştiu ei mai bine pe piaţă. Chestiunea e dacă vrei sau nu să participi la dialogurile reale sau virtuale cu cititorii. Dacă i-ai făcut sau nu cărţii tale un blog sau dacă ai pus-o pe facebook. Dacă te duci la întâlnirile cu publicul (lansări, dezbateri, conferinţe, seminarii deschise ş.c.l.) sau stai închis în casă. Sigur că vorbim despre un întreg proces de marketare a cărţii, de care ar trebui să se ocupe în primul rând editorii. Sau agenţii literari (care la noi nu prea există). Şi aici încep lucrurile să se complice. Apar cărţi excelente, la edituri mici, fără forţă economică, pentru care nu intră în discuţie cheltuielile de promovare. În consecinţă, cărţile astea se cam pierd în drumul lor spre public.
C.P.: Altfel spus: e acum mai lung drumul de la scriitor și de la operele acestuia către public decît era acum două decenii, acum jumate de secol ș.a.m.d.?
A.B.: Pe de-o parte, nu are cum să fie mai lung, câtă vreme mijloacele de a te informa despre un autor şi o carte s-au înzecit şi sunt mult mai rapide. Pe de altă parte, poţi spune că drumul e totuşi mai lung, în raport cu ceea ce era acum 50 de ani la noi, când cititul nu prea avea rival. Cartea nu putea fi concurată nici de film, nici de televiziune. Da, s-a citit aparent mai mult, dacă te-ai lua după tiraje, dar nici asta nu e neapărat elocvent. O carte de succes – nu neapărat o capodoperă – se vindea pe atunci ca un produs de lux, ca o cafea bună sau un Kent, pe sub mână, printr-un adevărat lanţ de relaţii care azi pot părea desprinse dintr-un gag. Am scris în câteva rânduri despre „circuitul cărnii în cultură” (aşa îi spuneam unei chestii jalnice), care mă aducea lunar în faţa unor gestionare de rotiserii, amatoare de cărţi. Ca să cumpăr un pui crud sau chiar doi, le duceam Cel mai iubit dintre pământeni sau Vraciul, pe care nu mai descriu cum le obţineam de la librărese. Şi tot nu era destul: uneia dintre ele trebuia să îi ţin şi o mică lecţie despre cartea cu pricina, acolo, în birouaşul din spatele restaurantului: despre ce-i vorba în roman, care-s personajele, ce învăţături putem desprinde ş.a.m.d. Odată, cu nervii la pământ, nu m-am putut abţine şi am întrebat-o pe respectiva la ce naiba îi folosesc toate astea. Şi mi-a răspuns înţepată că dă bine la o paranghelie de-a lor, dacă vine cumva vorba, să ştii să spui două cuvinte despre Cel mai iubit… sau Şogun. Sau despre Adrian Păunescu. Tu ce desprinzi de aici, din ţopenia asta?
C.P.: Că, vorba aceea, „viața este complexă și prezintă multe aspecte”. Eu am cumpărat Șogun împreună cu un pachet de creveți vietnamezi. Nu puteam lua romanul fără să iau și creveții.
A.B.: Bine ţi-au făcut. Dar să revenim. Cred că facem o mare greşeală când ne pripim cu părerile despre citit. Noi ne mişcăm, totuşi, destul de puţin, în nişele noastre, în bulele care ne protejează. Totuşi, pentru că facem şi publicistică (tu, mai mult) sau pentru că intrăm în contact cu un public foarte divers (asta aş fi eu), lucrurile se pot nuanţa. Greşeala cea mai mare e că generalizăm. Ne sar în ochi un om, un caz, o situaţie şi gata, am tras rapid o concluzie, fie catastrofală (e dezastru, nu se mai citeşte nimic), fie plină de speranţă (uite, un fel de homeless vine în fiecare joi la un anticariat volant din Timişoara, îl ajută pe băiat să-şi aranjeze cărţile şi îşi poate lua gratis un volum; ştii ce a cerut ultima dată când l-am văzut? Poeme de Bacovia). Dar nu toţi oamenii străzii citesc şi nici îmbogăţiţii peste noapte nu se dau de ceasul morţii să pună mâna pe o carte. Şi totuşi, şi totuşi… Pentru că văd partea plină a paharului, zic că nu-i dracu’ aşa de negru cum ni se pare în zilele mai proaste, când totul e dezastruos.
C.P.: Cum treci, de fapt, literatura dincolo de albia sa – una care, parcă, devine tot mai îngustă?
A.B.: Dacă te referi la cei care predau literatura, adică la cei care o dau mai departe spre cititori, aş începe cu profesorii, deoarece în mâna lor e prima cheie. Cum ar trebui să vorbeşti despre cărţi unor tineri? Pun întrebarea şi pentru mine, fiindcă şi eu am predat şi încă predau literatura, în diverse contexte, liceenilor şi studenţilor. Să o faci să fie proaspătă, fragedă, vie, dovedindu-le celor care te ascultă că albia ei e de fapt foarte largă. Vorbesc, desigur, despre literatura de calibru, dar nu numai despre ea. Trebuie să ai la purtător o întreagă strategie de resuscitare şi seducţie, deoarece pentru mulţi literatura pare a fi o literă moartă. Mă refer la cei care au dat cu ochii de ea întâi la şcoală şi apoi, ca adulţi, n-au mai prea avut chef s-o vadă. Dacă stau şi mă gândesc bine, un adevărat profesor e un fel de reanimator, de parcă ar lucra la SMURD. Cum să scoţi un text dintre fierotaniile cu „actant”, „eu liric”, „heterodiegetic” ş.a.m.d., în care l-au prins programele şcolare? Cum îi faci unui poem sau unui roman respiraţie gură la gură până simţi că încep să mişte şi autorul, şi ascultătorii? Dar şi aici lucrurile se complică. Depinde în faţa cui ţii orele astea de literatură, pentru că de acolo, din clasă, cred că începe uneori pofta de citit. Sau, dimpotrivă, nespusa lehamite.
C.P.: Concret, ce aţi face acum dacă aţi intra la ora de română a unei clase de informatică dintr-un liceu bun, unde elevii nu se omoară totuşi cu cititul?
A.B.: Să zicem că aş suplini în caz de forţă majoră un profesor. Mai întâi aş face un pic de auto-persiflare pe tema „bunicuţa la catedră”, după care i-aş secera scurt cu o întrebare: „Măi, voi ştiţi ce-i Metro?” Pun pariu că, dacă te-aş întreba şi pe tine, ai zice că-i un supermarket.
C.P.: Chiar aşa aş răspunde.
A.B.: Fatal error! E un roman-cult al generaţiei foarte tinere, citit şi răscitit până şi în România. O distopie (Metro 2033, continuat cu Metro 2034) a rusului Dmitri Gluhovski, scrisă pe când el avea vreo 18 ani. Un roman editat în milioane de exemplare, tradus în nici nu ştiu câte limbi, inclusiv în română, făcut joc pe calculator şi gata de ecranizare. Să nu crezi că eu am avut habar de el când m-a întrebat un elev dintr-a X-a, deştept foc şi total dezinhibat, care participa la o întâlnire cu profesorii de română pe tema „Timişoara din cărţi”. Mai întâi mi-a spus, fără să fie insolent, că multe din cele depănate de mine i s-au părut irelevante (chiar aşa: irelevante!) şi că genul de literatură memorialistică pe care îl tot pomeneam în scurta mea prelegere nu îi spunea prea multe. „Doamna profesoară, eu sunt născut în 2002. Sigur că la un moment dat, când o să îmbătrânesc, pe la 40 de ani, poate că o să vreau să citesc şi ce a scris Camil Petrescu despre Timişoara, să văd cum era acum 100 de ani. Dar pe moment, nu”. Atunci, una din profesoarele din sală, vădit enervată, l-a întrebat: „Dar tu ce citeşti, dragă?” Şi el a zis: „Metro”. După ce ni l-a povestit puţin, a urmat o ploaie de întrebări nu despre roman, ci despre generaţia băiatului. Şi am stat vreo două ore şi l-am ascultat, de parcă noi am fi fost elevii şi el profesorul. Multe am învăţat atunci. Inclusiv am prins pontul cu Metro ăsta, pe care l-aş scoate la înaintare într-o clasă de mate-info, cum se zice. Sunt sigură că i-aş lăsa pe băieţi cu gurile căscate şi, profitând de uimirea lor m-aş strecura rapid cu un fragment din Solenoid (ştiu exact care). Să fie clare următoarele lucruri: romanul rusului nu-i o capodoperă nici pe departe, dar e genul care îi face captivi pe adolescenţi, chiar dacă îl descoperă prin jocurile de calculator. Şi să fie la fel de clar că n-o să-i oblig să citească pentru ora viitoare Solenoidul lui Cărtărescu, dar nişte poeme sau Nostalgia tot le-aş strecura, chiar dacă nu sunt în programă. Deci întâi de toate m-aş strădui să fiu credibilă pentru copiii ăia, să fiu vie, să scot predatul literaturii din râncezeală şi plictis. Cred că ştiu cum se face asta, pentru că am ceva experienţă, e drept, cu adolescenţi oarecum selectaţi (fie liceeni, fie studenţi), dar nu neapărat viitori filologi.
C.P.: Dar la un liceu tehnologic ce-aţi face? La Liceul auto dintr-un mic oraş, să zicem, cum aţi preda literatura?
A.B.: Seamănă a capcană, dar să ştii că pot ieşi din ea, deşi întrebarea e perfect valabilă şi răspunsul, greu de dat. Fii atent ce i s-a întâmplat unui fost doctorand de-al meu, profesor de română la un liceu auto din Maramureş. Venea încă la noi, la Litere, la masterat şi îşi blestema zilele din cauza derbedeilor din clasele mari. Ce literatură să predea? Problema era să reziste cu nervii până la pauză. Voia să îi dau un sfat. Şi pentru că aveam un curs despre periferic, unde o inclusesem şi pe Ioana Bradea cu Băgăul ei, i-am zis să-l pună pe ăl mai mare golan să citească în faţa clasei cu voce tare câteva paragrafe. Nu îţi poţi imagina ce succes a fost şi cum s-a schimbat raportul de forţe, într-atât încât băiatul cu pricina, care a citit până la pauză non stop din carte (mai sărind peste unele fragmente care i se păreau prea filosofice), a zis în final ceva de genul „Apăi, dom’ profesor, dacă aş fi ştiut că aşa-i literatura română meream drept la filolojie”. Precis că băiatul ăla n-o să citească în viaţa lui Proust, dar ceva-ceva acolo, un beculeţ, i s-o fi aprins, iar profesorul nostru s-a împrietenit cu viitorii meşteri auto, a mai ieşit cu ei la o bere, i-a pus să-şi vadă de lecturile pentru bac şi totul s-a terminat ca în filmele americane. Asta s-a putut şi pentru că elevii ăia n-aveau altă treabă decât să meargă seara acasă şi să le spună părinţilor ce tare a fost la ora de română. Iar taţii să dea fuga îngroziţi la Inspectoratul şcolar şi să reclame ce porcării fac îngerii lor de băieţi la şcoală.
C.P.: Ce faceți dv. (cum faceți și alături de cine) pentru a aduce literatura alături de alți oameni, pentru a induce tinerilor plăcerea de a citi?
A.B.: În afara orelor de curs, unde mă străduiesc să îi fac părtaşi pe studenţi la tot ce spun (îi întreb, mă întreabă, deci e dialog, nu monopol de vorbire), particip cu dragă inimă ori de câte ori sunt invitată la tot felul de acţiuni care promovează literatura şi lectura. Şi nu vorbesc doar despre lansările de carte pe care am încercat (cât s-a putut) să le dau puţin în clocot, ca să nu sune a parastasuri. Mă refer la campanii de lectură mari, rezistente în timp şi cred că destul de eficiente. Unele au fost organizate de fundaţia pe care am condus-o, în parteneriat cu revista Orizont şi cu Filiala locală a Uniunii Scriitorilor („Timişoara citeşte”, „Timişoara în cărţi”, „Transport ieşit din comun: literatura pe roţi”, „Cafeneaua literară Danilo Kiš”, „Cu burta pe carte”, de pildă). La altele am participat cu mare plăcere şi cred că şi cu un oarece spor. Amintesc doar câteva, din ultimii ani: acţiunile de mare impact public ale Bibliotecii judeţene „Sorin Titel”, unde se dezlănţuie imaginaţia directorului Tudor Creţu. Vă puteţi închipui o piaţă foarte mare din buricul oraşului plină cu sute de oameni care citesc la microfon din opera unor poeţi timişoreni dispăruţi? De la notabilităţi, la deţinuţi din penitenciar, de la elevi, la pensionari şi jandarmi. Asta-i Concentrica. Sau FILTM, festivalul internaţional de literatură, organizat de Oana Boca Stănescu, Ioana Gruenwald, Oana Doboşi şi Raluca Selejan (director – Robert Şerban). Sau Paşaportul cultural, iniţiat de Fundaţia Kratima (Camelia Mingasson) pentru sute de liceeni, în faţa cărora am vorbit despre aşteptare şi nerăbdare, despre întâlniri şi despărţiri, despre iubirile imposibile sau despre a fi „între”. Dar cum să nu-i pomenesc pe câţiva din inimoşii profesori timişoreni (Elena Jebelean, Corina Costea, Adriana Olariu, Ileana Craşovan, Viorica Gyövai) sau din Caransebeş (Sanda Bistreanu, Petrişor Rada, Cornelia Grecu, Monica Iacobescu, Isabella Ghera, Sorina Jurj), care adună zeci de elevi în jurul unor scriitori-invitaţi? Sau cum să nu le pomenesc pe cele două bufniţe timişorene în a căror librărie nu-i zi să nu se întâmple ceva spectaculos?
C.P.: Ce faci și mai ales ce NU trebuie să faci atunci cînd lucrurile nu ies bine de la început, cînd opacitatea e mare sau când simți că ea crește? Ce faci când te lovești de refuz, în mod constant? Și, repet, mai ales, ce NU trebuie să faci în asemenea situații?
A.B.: Dacă crezi în ceea ce faci, dacă simţi că povestea asta cu bătăliile pentru citit e parte din datoria ta faţă de oamenii din jur, atunci n-ai voie să cedezi şi să oboseşti. Nu trebuie să-ţi pierzi speranţa că ai putea schimba ceva prin micul tău efort, chiar dacă unii te sfătuiesc să îţi vezi de treburile tale şi să nu te mai iroseşti, fiindcă nu mai ai mult timp de pierdut. Să nu îmbătrâneşti pe dinăuntru, înăcrit şi plictisit. Da, asta-i: să nu îmbătrâneşti urât pe dinăuntru.
