Cândva, cu ani în urmă, v-am ascultat conferențiind la Facultatea de Arhitectură despre spațiul sacru. Ulterior, am citit din publicațiile dumneavoastră despre subiect dar am aflat că sunteți și poet – așadar, nu pot să nu încep interviul prin a vă întreba: cum anume coexistă arhitectura cu poezia? Sunteți un arhitect-poet sau un poet-arhitect?
Am fost poet dinainte de a fi început măcar să studiez arhitectura, ca ordine a lucrurilor. Ați menționat spațiul sacru și cu gândirea lui, scrisă, vorbită sau edificată, mi-am petrecut două decenii măcar și o parte semnificativă din bibliografie: or, în ipostaza lui de mecanism prin care putem să metabolizăm lumina exterioară în lumină interioară și tot seamănă stării întru care ne (pre)dispune poezia.
Dar am descoperit ulterior nu numai că se pot obține efecte spațiale stupefiante folosind trusa de scule a arhitectului, ci și că e posibilă o poezie a locurilor și spațiilor. O parte am propus-o eu însumi, sub specia topogramelor, pe care le puteți citi în cel mai recent și mai online volum al meu, Praf&Pulbere. Alții, către care mă uit ca spre cer, arhitecți de formație, sau practicieni în toată puterea cuvântului, au înspațiat texte memorabile: John Hejduk, spre pildă, a publicat o carte de poezie și proiecte de capele la MIT Press chiar înainte de moarte, am tradus și publicat eu însumi din el. Dar sunt și la noi exemple remarcabile, precum Daniel Turcea și Constantin Abăluță, Cristina Suciu-Moscu (Gociman), Alexandru Andrieș și Mihai Duțescu, spre pildă, așa că de ce nu?
Sunt un arhitect-poet sau un poet arhitect? Răspunsul meu ferm este: DA!
Când începe poezia, unde se termină arhitectura?
Nu cred că sunt complet disociabile, măcar ca efecte ale parcurgerii lor. Și nici nu trebuie. Ca activitate, am avantajul că folosesc scrisul și lectura pentru a mă recompune după proiectare și muzica, pentru a le augmenta pe amândouă: compoziția muzicală și cea a arhitecturii seamănă năucitor, de altfel sunt și făcute una pentru cealaltă: muzica gregoriană pușcă în catedralele romanice și gotice, carele pentru ea-s și făcute, pe câtă vreme muzica monodică pușcă perfect cu arhitectura bizantină. Dar să vedeți cum merg jazz-ul cu arhitectura contemporană! În fine, divaghez, dar și poezia e sub-liniată de muzică, și la compunere și la rostire/recitare/performance.
Când e momentul pentru a scrie poezie? Sau, mai exact, există un moment anume, o maturitate literară aparte pentru acest gen literar? Când ați scris poezie pentru prima dată?
Devreme: la ore mici și la vârste fragede.
E o încleștare cu limbajul,
cu placarea lui pe (i)realitate;
sau pe iluzia ei, că-s concrescute și nu
știi dacă e descriere sau generare, ceva din nimic.
De scris, scriu cel puțin din 1979, de pe la paisprezece ani, am debutat în 1980, concomitent, la Tribuna și la Contemporanul, dar am înțeles ce e și de ce e poezia abia în perioadele obligatorii și masive de solitudine: armata, facultatea, plecările din țară cu anii. În acest sens, în acele împrejurări, acolo, scrisul a fost și terapie (chiar titlul nu-i volum), și mnemonică, pe lângă estetică.
Cum știți, cum recunoașteți că poezia pe care tocmai ați scris-o este una bună? Care este mecanismul care vă dă certitudinea că trece de filtru, de critica personală?
Nu recunosc imediat, pentru că
starea scrierii este una de exaltare,
de ieșire din sine (nu neapărat jubilatorie),
de conștiință modificată; după aceea,
uneori mult după aceea,
reiau materialul și îl recalibrez, cu o
distanță critică: este re-cunoaștere,
mă reîmprietenesc cu textul, îl nuanțez.
Sau, de când cu procesorul de text, reiau fragmente în alte con/texte.
Mă recitesc și mă re-scriu.
Există momente în care vă situați într-o disidență vis-a vis de poezie, de scrisul dumneavoastră? S-a întâmplat vreodată să renegați mai târziu ceva ce ați scris mai demult?
Reiese deja că da, din ce am scris mai sus, există ieșirea din starea de scriere, a răcirii împrejurării în care am scris. E o despletire a circumstanțelor, o dezvrăjire. Uneori, recunosc starea aceea, dar din exterior, și pot recupera fragmente, sau intenții auctoriale: îmi dau seama când scrierea a fost de tot sau doar circumstanțială. S-a întâmplat să rescriu, uneori masiv, texte mai vechi, asta da! Evident, nu mă mai regăsesc atât de ușor în texte prime, ceea ce nu înseamnă că nu le asum, ca pe piei de șarpe lepădate de cel care voi fi fost.
Din ce se naște poezia? Care este starea, ideea propulsivă, geneza ei?
Din f(i)ire și din
ieșirea din fire, spre
a o privi în ochi direct,
sau în oglindă, distorsionată
(și dublu îndepărtată):
ca în ghicitură, vorba apostolului.
E o stare de gestanță, trebuie să eliberezi
un preaplin, o tulburare; e ca lăsarea de sânge, dar cu cuvinte.
De ce este nevoie ca să scrieți poezie? Care este condiția necesară și suficientă ca să vă așezați să scrieți? Există tabuuri, un ritual…
Scriu poezie ca să nu înnebunesc.
Prins în acest turbion
de timp istoric și geografie, ambele nefaste,
aici și acum,
există instanțe care nu se consumă,
sau nu se regăsesc fără rest, nici
în ipostazele publice și profesionale, nici
doar în cele private.
Descărcarea poetică are și funcție psihanalitică, și de constituire (sau recunoaștere) de sine; evident, una de comunicare estetică, ca ipostază a creativității personale, câtă va fi fiind.
Este poezia un punct terminus? Dincolo de poezie, mai departe, metaforic vorbind, mai este ceva ca gen?
Este un punct quasi-terminus până cînd/dacă eul mai (supra)veghează coreografia rostirii/scriiturii, dar există și alte forme de dez-ființare a prizei la lume, firește, cea care, însă, îți propune la schimb abandonarea generării de gânduri/limbaj (căci poezie e și în modurile rostirii, ale recitării, fie și măcar în gând), sau a sinelui însuși: meditația și rugăciunea pot duce mai departe, mult mai departe suspendarea temporară sau deșertarea lumii acesteia.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră o poezie bună? Cum se poate ea recunoaște?
O poezie cu adevărat mare duce ea însăși lucrurile mai departe în sensul în care ați întrebat chiar dumneavoastră adineauri, te trans-plantează în altundeva-uri/altcândva-uri stranii, bizare, dar, totodată, dulci, căci vrei să mergi cu ea într-acolo.
Uneori o găsesc în texte sacre, sau la inițiați, la mistici. Am adesea acest sentiment turbionar când citesc Rilke, de pildă.
Mă raportez la ultimul dumneavoastră volum -Praf&Pulbere – există aici niște teme recurente: comunismul, familia, fierul, plaja, heruvimii, limacși, cartierul Militari….De la ce a pornit acest volum? De ce acest univers? Pare și o conservare a memoriei…
E o antologie a tuturor textelor mele word-procesate, deci de când nu mai scriu de mână sau la mașină; sunt, pe scurt, toate volumele editate din 1992 încoace. Nu am pus Gestica (1987), deși ar fi trebuit, poate. Nu am pus nici ce am scris după 2018, deși inițial am vrut să pun și inedite, dar am decis să public un volum separat. În cele de dinainte de Partidul Poeților (1992), ca și în cele nepublicate încă, e de față alt(fel de) autor și nu e doar faptul că scriam altfel, la propriu, (post)procesând calupuri de text între ele, folosind alte procedee de compoziție așadar (permutări, cut&paste) decât atunci când scriam și tăiam cu stiloul, dintr-un foc.
În rest, da, aveți dreptate: cred că întreaga poezie pe care am scris-o e autobiografică, nu am prea ținut nici jurnal (decât la Budapesta, unde am stat prima jumătate a anului 2000) și nu cred că voi produce memorii, deși am scris fragmente (inclusiv de vise). Prin urmare, este întreg topos-ul fiirii mele acolo, multe din texte sunt – programatic – numite topograme, scrieri și dez-scrieri de-spre locuri, unele sunt concentrice, de la locul natal (Dorobanțu, jud.Tulcea) la locul adolescenței (Tulcea), la provincie (Dobrogea) și la locurile maturității (București mult, dar și SUA, cu Seattle, WA și Cincinnati, OH). La Oxford, timp de un an am scris altfel după ce am făcut foarte strania experiență a ieșirii din limbă (din limba natală): într-o dimineață, la trezire, nu știam cum să încep să gândesc, în română sau în engleză, dar acest blocaj era exterior vreuneia dintre cele două limbi pe care le vorbesc cel mai frecvent, deși, din pricina soției, a trebuit și continui să vorbesc și să predau și în franceză (Dakar și Rabat, aici cel puțin o fac anual). Tot la Oxford am avut câteva explozii sub frunte de amintiri din copilărie, care, de atunci, nu s-au mai estompat. Unele circumstanțe sunt, de fapt, un singur loc telescopat, devenit interior (loc natal în /capitală de/județ în regiune în /capitală de/țară), dar pe altele le descopăr acum, de pildă nordul Californiei, unde predau de anul trecut, la un colegiu teologic ortodox (SPOTS, în Etna, CA), cu turme de căprioare păscând la geamul camerei, între două mănăstiri ortodoxe, lângă păduri de sequoia și lângă Mt Shasta, cu comunitățile sale bizare, care religioase, care așteptând să fie pescuite/salvate de ozn-uri și unde practic reportajul poetic, Bogza ar citi, poate, cu interes ce scriu acum…
Este poezia necesară? De ce? Ce aduce ea concret, cum înalță, ce orizont deschide? Cum ne schimbă? Mai există interes pentru poezie?
Da. Pentru că e constitutivă ființei, pe care o poate augmenta, dacă este antrenată să lucreze. Îmi amintesc, de pildă, furtunile de inteligență în limbaj ale lui Ion Stratan, de pildă, sau suprafireștile București-uri din proza lui Mircea Cărtărescu, unde se pleacă din locuri cunoscute, dar care răzbat în dincolo-uri înspăimântătoare, dătătoare de insomnii și coșmaruri. Mircea a și vorbit, demult, unei săli arhipline de studenți la arhitectură, care cred că nu vor fi uitat vreodată experiența, terifiantă și exultantă totodată, a geografiilor real-imaginare pe care scriitorul le propunea, jucându-se cu mintea lor prin intermediul jocului cu/din mintea sa.
Concret, este (și) o stare de conștiință modificată cu ajutorul și pe seama limbajului ca vehicul și agent al modificării. Orizonturile întredeschise sunt, cu toatele, sub pleoapă, în țeastă. Ca orice stare de conștiință modificată (iară ochiu-nchis afară înlăuntru se deșteaptă), ea recablează conștiința (rewiring) și, făcând asta, ne repoziționează pe noi în raport cu noi înșine și cu lumea. Suntem îmbunătățiți, augmentați (expandați, zâmbește hâtru un prieten), la început prin lectură, apoi procesul continuă și dincolo de aceasta, devine autonom în cazul marii literaturi poetice, și dincolo de textul-heliport.
Unde ați vrea să ajungă poezia dumneavoastră? Către ce sau mai exact, către cine?
Sigur, aș vrea să ajungă în primul rând la cei care (cred că) mă cunosc, măcar spre a adăuga un ciob holografic în plus acestei cunoașteri reciproce. Apoi, aș vrea să ajungă la cei care nu mă cunosc deloc și nici nu trebuie, în speranța că experiența proprie, în scriitură, poate emula experiențe analoage, în lectură, carele tot un fel de (re)scriere este, dacă este făcută serios. Serios și ludic totodată, căci poezia e și joc, parte din marele danț cosmic al vibrațiilor și frecvențelor, văzute, auzite și – împreună, prin toate simțurile, prin toată memoria, prin toată conștiința și tot ce e înafara ei – experiate, trăite, pe viu, pe viață și moarte deopotrivă.
Vreau, cu siguranță, mai mult decât pot oferi. Dar trebuie să pornesc de undeva, așa că (v-) am dăruit-o, prin bunăvoința Editurii Liternet (www.liternet.ro), a lui Răzvan Penescu și a Deliei Oprea, cea care a și îngrijit cartea, tuturor. E o mărturie onestă, chiar și dacă nu e o capodoperă.
VOLUMUL DE POEZIE AL LUI AUGUSTIN IOAN POATE FI DESCĂRCAT DE AICI!