Poemul săptămânii: Irina Mavrodin

Irina Mavrodin s-a născut în 1929 la Oradea, tatăl său, Anastase Mavrodin, fiind discipolul reputatului comparatist Charles Drouhet și profesor de limba franceză – mai întâi la Oradea, iar apoi, vreme de câteva decenii, la Liceul „Unirea” din Focșani. Mama sa, Maria Mavrodin, a fost una dintre primele femei din România specializate în oftalmologie. La puțină vreme după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, se îmbolnăvește de tuberculoză, este forțată să își întrerupă studiile, fiind internată în faimosul sanatoriu de la Moroieni, și se mărită la 19 ani cu medicul care o îngrijise. După absolvirea, cu o întârziere de doi ani, a studiilor liceale la Focșani (1950), devine studentă la Litere, în București, unde este colegă de an („Am fost foarte buni prieteni şi, timp de ani de zile, am petrecut împreună multe ore zilnic, pe când eram colegi, chiar colegi de bancă, la facultate, dar şi după aceea”) cu Mircea Ivănescu. Termină facultatea în 1954 ca șef de promoție și începe o carieră universitară (în 1972 primește titlul de doctor cu o teză despre Nathalie Sarraute și Noul Roman francez) la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, catedra de Literatură franceză, care se va încheia în 1985.

Unul dintre cei mai reputați traducători postbelici din limba franceză, Irina Mavrodin a transpus în românește numeroase cărți (semnate Madame de Staël, Flaubert, Stendhal, Gide, Maurice Blanchot, Albert Camus, Gérard Genette, Paul Ricoeur, Marcel Proust – toate cele șapte volume din În căutarea timpului pierdut). De asemenea, a fost recunoscută unanim ca o remarcabilă eseistă, cu zece volume (printre care Spațiul poetic, 1972; Poietica și poetica, 1982; Stendhal – scriitură și cunoaștere, 1985; Mâna care scrie, 1994) care au impus-o ca pe una dintre prezențele critice cele mai vii și mai pline de claritate din epocă.

Cât privește poezia, debutând matur, în 1970, cu volumul Poeme, Irina Mavrodin a fost de o remarcabilă constanță: nu a publicat mult, însă parcursul său poetic nu cunoaște denivelări sau scăderi. Poetă cerebrală și reținută, I.M își înfășoară fiecare text într-un halou livresc ce fixează o conștiință scripturală angajată total în viața literaturii. Și totuși, de o confesivitate austeră, trădând în fiecare vers pe care l-a scris un aticism suveran, Irina Mavrodin a cultivat un discurs care, cu toată aparența de calm și echilibru, e plin de semnele unei anxietăți atrabilare. Poezia nu este pentru Irina Mavrodin doar un efect al culturii, ci în primul rând o tentativă de exorcizare și, prin aceasta, de ordonare a vieții interioare – sobră și gravă, cu inflexiuni imnice, instanța poetică topografiază teritorii simbolice pentru a putea ajunge să rezolve o dramă metafizică. Astfel, nu e deloc lipsită de temei fraza lui Vasile Igna din 1972 („Arta sa se revendică stirpei alese a poeților solitudinii și ai demnității pentru care cuvântul înseamnă eliberare dureroasă și renunțare”).

Antologia Punere în abis (2000) ne apare ca un corolar al explorărilor sale poetice: cuprinzând volumul de debut, cele patru care i-au urmat (Reci limpezi cuvinte, 1971; Copac înflorit, 1978; Picătura de ploaie, 1987; Vocile, 1998) și un grupaj de poeme inedite, conţine în jur de două sute cincizeci de poezii (rareori mai lungi de douăsprezece versuri) care compun o rețea de prezențe-absențe drapate (după formula lui Laurențiu Ulici) într-un „lirism glacial” care își revendică și își câștigă, prin intermediul unui cifru propriu de temperanță a sensibilității, autonomia, deopotrivă de ordin estetic și existențial. În ultima parte a vieții îi mai apar volumele bilingve Capcana / Le piège (2002) și Uimire / Étonnement (2007).
Deținătoare a Premiului Uniunii Scriitorilor pentru traducere (Spațiul literar de Maurice Blanchot), eseu (Mâna care scrie) și poezie (Vocile) și a Premiului Academiei Române pentru eseu (pentru același volum din 1994, reeditat în 2001), Irina Mavrodin a încetat din viață pe 22 mai 2012 la București.

În ploaia aceea nu te pot urma

1.
În ploaia aceea nu te pot urma
pe muntele acela nu te pot urma
ninsoarea aceea dacă aș încerca
mi-ar orbi ochii
mi-ar jupui lent fața
pe drumul acela atât de lunecos
inima nu mai bate
și spaimele cele mari creierul mi-l sleiesc
eu strig și tremur și mă încrâncenez
acela râde cu gură de copil
căci el a fost ales

2.
Pe urmele lui fiul bufniței
mă voi târî în pumni și în genunchi
mai încăpățânată decât broasca țestoasă voi fi
ochii mei sunt lacomi să vadă
ținutul verde de dincolo de munte
într-o seară de iarnă când soarele va fi roșu
pe vârful muntelui voi ajunge

din Reci limpezi cuvinte (1971)

Un comentariu

  1. Oh, mereu indatorat domniei tale, Claudiu Komartin! E de admirat asa o statornicie intru a demonstra citi oameni frumosi si cite poeme minunate exista pe lume…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *