Nu cred că există oameni care cunosc cu adevărat frica veșniciei, doar indivizi cărora le e teama să nu trăiască la întâmplare singura bucată de timp care ne aparține cu certitudine. Nu am cunoscut oameni care să poarte spaima de a aduce un copil pe lume, doar prudenţi care știu că aici și acum nu e cea mai bună lume posibilă pentru ce au mai de preț. Nu am habar de oameni cărora sa le fie teamă de căsnicie, de promisiuni, de legământul grijii, al prețuirii și al comuniunii, doar de suflete care au îndoiala că persoana aleasă de ei e cea nimerită pentru a trăi puţină fericire pe pământ. Nu știu oameni cu frica de „da” și „nu”, doar chipuri cu sete de posibilități și fugă de improbabil. Dar în orice crâmpei de nedumerire serioasă e o așteptare care te învață că lecția cea mai incomodă este acceptarea lucrurilor neretractabile, a întâmplărilor care au autori implacabili și actori supuși, a situațiilor din care singura scăpare e viitorul, căci nimic din ce a fost înainte nu a depins de un responsabil ușor de identificat și blamat. Teama de definitiv nu e întotdeauna o capricioasă distrugere sau negare de sine, ori un răsfăț ocazional prilejuit de ieșirea din starea de confort. Există o teamă responsabilă, lipsită de nebunie, curată, care dezvăluie riscurile asumate de ființa căreia îi pasă că poate pierde ceva sau pe cineva. Uneori, frica e a oamenilor dedicați, a celor care au ce risca și știu că nu pot trăi fără durere, odată lipsiți de ce au avut înainte. E teama de neîntregire, de despărțire, de uitare.
Și mai frumoși sunt cei care nu își ascund fobiile, dar care le arată fără să pară fragili. Le lasă să se ivească, le cheamă sa îi umanizeze, le strigă să îi țină atenți la sine. Nimic nu ar putea fi mai impardonabil decât bolnăvicioasa ironie a sorţii de a educa pe alții, dar de a trăi ca un neînvățat faţă de sine; de a salva viața altora, dar neștiind cu cine sa o împarți pe a ta; de a avea de toate și a fi tot mai puțin.
Trebuie să recunoaştem, există şi anxietăți binevenite. Sunt dintre cele care te fac mai viu. Teama de definitiv te creşte astfel. Teama de a trăi corect, dar nu autentic. Teama de a fi cea mai buna alegere pentru un suflet comod și blazat. Teama de a fi la îndemână ca soluție pentru viața fabricată, leneșă sau obosită a cuiva. Teama de a fi împuținat odată ce ești prima sursă de împlinire sufletească a cuiva. Sunt temeri care, la limită, dacă trezesc în tine instinctele de supraviețuire, îl pot ţine în viață și pe celălalt. Dar pentru cei mai mulți dintre aceia care înțeleg teama de definitiv doar ca pe o copleșitoare distanță faţă de o putere mai mare decât a lor, care face ca unele decizii să nu poată fi șterse, doar puse în slujba unei memorii mai bune a umanității, teama de definitiv e frica de Dumnezeu. Nu poate fi înţeleasă ca iraţionala aplecare oarbă faţă de un suveran spiritual, ci ca o curioasă bucurie și dragoste de a te împărtăși din ființa lui. Teama de definitiv e ruptă din încercarea de a apuca ghicitoarea lumii fără de sfârșit cu răbdătoare resemnare pentru cele ce trec fără sa se repare și cu neștirbita încredere în lumea în care toate își găsesc ordinea, iertarea și aşezarea. Totodată, teama de definitiv este fobia trezită de cele mai bizare disproporții ale unui destin, încordarea faţă de puterea unei secunde de a face restul unei vieţi mai fericită, mai blazată, mai nestatornică, sau mai aproape de finalul ei.
Nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu aş fi păstrat, în ultimele zile, uluirea pentru fobiile graţioase ale celor mai dragi dintre oameni, şi nu neapărat dintre cei vechi. Unii dintre ei nici nu au habar că au reuşit să amâne definitivul pentru mine: le-au dat alor mei puţină sănătate sau grijă, le-au arătat celor din jur calm şi echilibru, mi-au dăruit o strângere de mână şi un zâmbet curat. Toate fac definitivul mai târziu şi mai suportabil. Cu puţin noroc, au puterea de a-l face să pară normal.
