Motto: ”După cum am arătat în introducere, de-a lungul secolelor, există nenumărate referințe glumețe la ziua nunții ca la o zi de doliu. Dar Isus din Nazaret e singurul om care și-a descris vreodată înmormîntarea ca pe o nuntă. Și face acest lucru într-una dintre cele mai misterioase pilde ale sale – parabola despre prietenii mirelui”.
-Brant Pitre
”Isus-mirele” nu este, în cartea pe care o va survola acest text, o ipoteză senzaționalistă. ”În ciuda unor romane recent care susțin contrariul, nu există nici o dovadă că Isus s-ar fi însurat vreodată. Avem destule motive să credem că a dus o viață de celibatar pentru Împărăția Cerurilor”, notează Brant Pitre, autorul volumului ”Isus mirele. Cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor”.
Isus-mire e, în schimb, un argument metaforic/parabolic fastuos, foarte puternic și splendid pe care tînărul și extraordinarul teolog (născut în 1975) Brant Pitre îl construiește cu mult rafinament.
”Isus-Mire” nu e chiar ceea ce am înțelege astăzi, în mod literal, prin ideea de ”mire” – tocmai de aceea, pentru a înțelege adecvat (inclusiv termenii în care are loc ”cea mai frumoasă poveste de dragoste a tututor timpurilor”), o spune Pitre, ”va trebui să ne întoarcem în timp, în primul secol d.Cr. și, lasînd deoparte ”ochelarii” noștri moderni, să încercăm să vedem deopotrivă dragostea lui Dumnezeu și pătimirea lui Cristos cu ochii apostolului Pavel și ai primilor creștini, adică prin ochii evreilor anitici”. Altfel spus, ”va trebui să ne întoarcem în timp și să recitim relatările despre viața, moartea și învierea lui Isus în lumina vechii Scripturi și tradiții iudaice”.
Brant Pitre o face – revizitează câteva dintre marile momente legate de Isus și ne restituie contexte de sens bine ancorate (și care, pentru neinițiați cel puțin, sună foarte neobișnuit în raport cu ceea ce știm îndeobște despre ce era atunci) în timpul în care a trăit acesta. Revizitează a) ”scripturile ebraice, numite îndeobște de creștini ”Vechiul Testament” și b) ”vechea tradiție iudaică aflată într-o largă serie de scrieri care nu sunt cuprinse în Biblia ebraică și adesea nu sunt ușor accesibile cititorilor ne-evrei care nu sunt specialiști în studii biblice”. Ce rezultă din această explorare savantă, atentă și empatică, este ceva – deopotrivă coerent și consistent – care ține de, aș spune, registrul sim-foniei. Sensurile unor gesturi și ale unor vorbe, sensurile unor decezii și ale unor parabole se leagă foarte bine, foarte trainic și în adîncimea lor și în înălțimea lor. Cartea această ”cîntă” (dacă e să folosim o formulă populară astăzi) pentru ceva ieșit din comun – și în centrul acestui scenariu viu și generos e figura lui Isus-Mirele.
Doar un citat – unul dintre multe posibile și antologice din această carte – despre ”femeia de la fîntînă”, femeia samariteană:
”era o femeie care avea un trecut împovărat de rănile și rușinea care însoțesc păcatul. Nu făcea parte dintr-un popor măreț sau din vreo elită a societății, iar ideile ei religioase erau un amestec de adevăr și eroare. Părea să fie respinsă de propriul neam și trebuia să vină zilnic la fîntînă să scoată apă de una singură. Cu toate acestea, Isus o aștepta la fîntână. El, Mirele divin, vine în persoană, el, cel prin care a fost creată lumea, stă acolo, așteptînd-o ca să îi ceară de băut și dorind ca și ea să-i ceară un dar: darul ”apei vii”, care s-o curățească de păcate, să-i potolească cea mai adîncă sete și s-o unească cu el ca Mesia.
Privindu-l astfel pe Isus, înțelegem imediat: femeia samariteană este fiecare dintre noi. Ea este orice ființă umană care a păcătuit vreodată și l-a trădat pe Dumnezeu care ne iubește și ne-a făcut, alergînd după alți dumnezei, încercînd cu disperare să găsească creaturi care să-i dea ceea ce numai Creatorul poate da. Ea este orice persoană umană care și-a distrus cu totul viața prin alegeri de care nu pare să se poată elibera. Ea este orice persoană umană cu un trecut încărcat de păcate greu de mărturisit. Dar nimic nu îl poate împiedica pe Isus să vină după ea. Și nimic nu-l poate opri să vină după fiecare dintre noi”.
Două vorbe în plus despre autorul cărții. Brant Pitre (acesta este siteul personal al tînărului teolog: https://www.brantpitre.com/ ) este deja o figură familiară pentru spațiul editorial/cultural de la noi. ”Isus-Mire” este al treilea titlu al său pe care îl avem în limba română. Precedentele – în ordinea cronologică a apariției, ”Misterul Cinei de pe urmă” și ”Fiul lui Dumnezeu” – sunt, ca și cartea de față, demonstrații briliante despre ce forță (îmi vine să spun inepuizabilă – și nu cred deloc că ar fi vreo exagerare) are tradiția biblică și despre cum, strălucit și cu un firesc izbitor al demonstrației (așa cum este cazul și cu ceea ce face Brant Pitre și în”Isus-Mirele”) această tradiție se poate aduce în prezent, despre cum această tradiție este vie încă o dată și încă o dată.
În fine: foarte inspirat gestul editurii Humanitas de a aduce în limba română (Tatiana Niculescu e traducătoarea; iar Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu sunt consultantele de specialitate ale ediției românești) pe final de an, în apropierea lui 25 decembrie, un asemenea volum.
