E unul dintre cei mai bine vânduți scriitori din Europa (inclusiv în România), cu cărți care sunt traduse, în milioane de exemplare, în peste 50 de limbi. În românește, cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt apar la editura Humanitas Fiction, în seria de autor dedicată scriitorului francez. Foarte recent, aceasta a fost la București, ocazie cu care a fost înregistrat acest interviu.
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
Mai recomandați, domnule Schmitt, literatura celor care vor să își facă schimbare de sex?
(rîde) V-ați documentat foarte bine. Bineînțeles că recomand în continuare așa ceva. Este cea mai bună metodă pentru a-și schimba sexul, în așa fel încît acest lucru să nu fie ireversibil. Cred că, atunci cînd citim o carte, este un lucru extraordinar, fiind bărbați, să ne putem pune în mintea și în trupul unei femei; și invers, desigur, dacă suntem femei, să ne putem pune în mintea unui bărbat. Pentru mine, este de fiecare dată o imensă plăcere să fac așa ceva – și anume, să schimb sexul prin intermediul scrisului. Cu alte cuvinte, să văd lumea total diferit, din unghiuri în care, în realitatea imediată, nu aș putea să o fac. La fel, atunci cînd citesc un roman japonez, devin cumva japonez. Cînd citesc Eugen Ionescu sau Emil Cioran, devin cumva și român. De fapt, experiența aceasta a lecturii reprezintă ceva foarte intim, pentru că, în același timp, noi ieșim din noi și călătorim în noi.
Dacă eu spun Mozart, dumneavoastră ce spuneți?
Mulțumesc foarte mult, desigur. Și, la fel, mulțumesc foarte mult și dacă spuneți Bach, Schubert, Beethoven.
Cum treceți muzica, de fapt, în literatură? Aceasta este, de fapt, întrebare ascunsă pe care vreau să v-o supun atenției și pentru care m-am folosit de numele lui Mozart mai înainte…
Aceasta este o întrebare foarte importantă pentru mine.Cred că aș da toată opera mea numai să fi putut scrie un menuet de Mozart sau un vals de Strauss. Pentru că pasiunea mea adîncă este, de fapt, muzică. Știu să cînt la pian și cînt des. Am un nivel academic muzical foarte bun, dar nu am imaginație neapărat. Cred că sunt un scriitor care este bîntuit de nostalgia muzicianului care nu a putut să fie. Cei care mă citesc în limba franceză vorbesc, nu puțini, despre ”muzicalitatea lui Schmitt” și mă bucură mult această apreciere. Pentru că eu caut muzicalitatea limbii mele în mod constant și încerc foarte mult să am o scriitură muzicală.
Merg și mai în spate cu întrebarea mea, care are mai multe părți ce vin dintr-una într-alta, ca la un telescop: cum trece viața în literatura dumneavoastră? Care e, poate, rețeta dumneavoastră? Dacă aveți așa ceva, o rețetă, desigur. Care e mecanismul ce vă pune în mișcare scrisul?
Cred că, în mod fundamental, sunt o persoană foarte empatică. Îmi place, spre exemplu, să mă duc într-o cafenea și să studiez cu atenție persoanele care intră acolo. Fiecare carte este o modalitate de a descoperi lumea într-un alt mod, prin intermediul personajelor. Fiecare carte este un mod de a explora. Ca atunci cînd, așa cum vă spuneam, explorez pe chipurile oamenilor care intră în cafenea, lumea posibilă a fiecăruia. Eu nu scriu cărți pentru a scrie ce gândesc, într-un fel intim, filozofic. Scriu cărți, mai ales, pentru a descoperi. În fiecare carte descopăr complexitatea: complexitatea inimiii, complexitatea rațiunii, complexitatea credinței, complexitatea violenței. Și, mai mult: cu fiecare carte eu simt că evoluez, că mă îmbogățesc. Nu sunt, de altfel, ”tatăl” cărților mele, ci sunt ”fiul” cărților mele.
Dumneavoastră spuneți așa: ”vreau să fiu un roman”. Funcționează? Cum funcționează aceasta? Dacă vreți să fiți un roman, atunci așa veți și fi?
E ceva mai nuanțat: atunci cînd îmi vine o idee, ideea îmi spune, de fapt, ”eu sunt un roman”. Sau, pentru că eu scriu mult și teatru, ”sunt o piesă de teatru”. Iar eu sunt cel care ascultă de această idee, cel care se pune în slujba ei.
Ca un medium?
Mai mult chiar: ca un sclav. Eu sunt sclavul ideilor mele despre literatură. La început, ideile acestea care îmi veneau, se transformau în piese de teatru; dar apoi, mi-au venit idei care mi-au spus direct ”sunt roman” și, prin urmare, am devenit romancier. Eu ascult de ideile mele…
De ce emoția are la dumneavoastră, ca prozator sau ca dramaturg, o importanță ieșită din comun? De ce privilegiați emoția?
Pentru că, de multe ori, viața intelectuală este redusă la intelect și așa ceva nu mi se pare că este drept. Cînd lucrurile se întîmplă așa, cînd avem de-a face cu această reducție, viața intelectuală rămâne închisă într-un cerc. Cred că dacă ne folosim de emoții, de simpatii, de empatie, putem să ajungem la mult mai multă lume; și cred că și la mult mai multă cunoaștere. Am în minte, chiar acum, în timp ce vorbim, un exemplu pentru a ilustra ceea ce vreau să spune: dacă aș fi scris un eseu despre toleranță, acest eseu ar fi fost citit, poate, de 200 de persoane, multe dintre ele fiind deja tolerante. Însă atunci cînd am scris o poveste precum a fost ”Domnul Ibrahim și florile din Coran”, cred că am stîrnit o simpatie evidentă și am provocat mult mai multă toleranță decît ar fi provocat acel posibil eseu despre care vă vorbeam mai înainte. Eseul ar fi stimulat intelectul, în vreme ce povestea aceasta a stimulat emoțiile. De aceea, consider că literatura are o forță mult mai mare.
Cînd îl încurcă emoțiile pe un scriitor?
Mie mi se întîmplă, de multe ori, să plîng în timp ce scriu. Pentru că mă emoționează, deopotrivă, personajele mele și situațiile în care se regăsesc acestea. Și cînd mi se întîmplă așa ceva, sunt mulțumit, pentru că sunt convins că există o mare șansă ca și cititorul să simtă la fel. Dar, atenție mare, emoția nu este un scop în sine; emoția trebuie să servească o anumită idee.
Prin urmare, nu poți face un roman numai cu emoții.
Nu, desigur că nu. Cred că, în ce mă privește, ceea ce îmi este caracteristic este faptul că am, în același timp, un profil intelectual și unul emoțional. Eu am făcut studii de filozofie; de altfel, singura meserie pe care am avut-o în viața mea a fost cea de profesor de filozofie. Dar aceasta nu cred că este suficient, a gîndi doar în sens filozofic.
Cum gîndiți cînd intrați în linie dreaptă cu un roman? Mergeți către ceea ce este predictibil, către ceea ce vă face să vă simțiți în siguranță sau mai degrabă către ceea ce este inconfortabil, imprevizibil?
Îmi place totul, de fapt. Nu am o rețetă în acestă privință, nu am o preferință. Îmi place pur și simplu să scriu. Atunci cînd scriu, încerc să găsesc un echilibru între straturile care alcătuiesc ceea ce, în mintea mea, este deja un roman. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că eu visez foarte mult romanul, romanul pe care urmează să îl scriu; îl compun foarte mult în mintea mea. Cînd încep să îl scriu, la modul fizic, nu pot să mă plîng că sunt foarte crispat, pentru că, în realitate, îl scriu foarte ușor. Dar îmi consumă foarte mult – și pesemne că așa trebuie să se întîmple, pentru că altfel nu aș avea ușurința de a scrie despre care vorbeam – exercițiul acesta de a-l imagina, de a-l gîndi, de a-l proiecta. Cînd îl ”cîntăresc” în mintea mea, încerc să găsesc un echilibru cît mai solid între ambițiile, între mizele romanului; pot să fie, pe de o parte, mize filosofice; sau, o ambiție narativă, poetică – toate, care să se regăsească în roman, în același timp. Așa stînd lucrurile, nu există un strat care să fie pentru mine mai important decît altul. Totul este important.
Dincolo de toate acestea, mai am două mize personale obligatorii. Și acestea sunt, pentru mine, foarte importante. Pe de o parte, vreau să ajung la un cititor care nu este neapărat familiar, care, în sens literar, nu este neapărat unul cultivat, de cursă lungă. Pe el vreau să îl cuceresc, să îl conving prin poveste. Și, de asemenea, vreau să ajung la un cititor cult, educat, cizelat, rafinat cunoscător – prin sensul filozofic al scrierilor mele de literatură.
Sunteți fericit cînd scrieți, domnule Schmitt?
Da. Clar, da. Sunt conștient că pentru cariera mea, pentru imaginea mea, ar da, poate, mult mai bine, dacă aș spune că este dificil, că sufăr atunci cînd scriu, că e ceva care îmi provoacă anxietate, că e o trudă foarte mare, că sunt chinuit de scris. Da, este dificil adesea, nu neg aceasta, dar eu sunt fericit cînd scriu. Ceea ce mă interesează cel mai mult atunci cînd scriu este să fac în așa fel încît ceea ce scriu să pară firesc; să fie ceva natural, așa cum pentru măr este natural să producă mere. Știu că sunt unii scriitori care iau această muncă într-un fel foarte dur, foarte existențialist, ca pe o sursă de mare anxietate; pot să îi înțeleg, dar eu nu sunt ca ei. Mie îmi place totul în această meserie, îmi place munca de scriitor. Îmi place să cercetez, îmi place să vorbesc cu personajele mele, îmi place să găsesc soluții, îmi place să îmi visez intriga unui roman sau a unei piese de teatru, îmi place să mă înșel din cînd în cînd, îmi place reglajele fine ale unei cărți, îmi place să corectez. Totul, totul îmi place. Mi s-a întîmplat, nu de puține ori, să rup paginile scrise; ei bine, da, îmi place să fac și aceasta, să rup paginile pe care le-am scris și despre care cred că aș fi putut să le scriu mai bine. Îmi place să le rup și să îmi spun că paginile următoare vor fi mai bune, mult mai bune. Iar faptul că m-am înșelat în soluțiile mele narative – și că rup acele pagini – îl iau ca pe un lucru bun; aceasta înseamnă că am luciditate.
Dacă ați fi să puneți într-o singură imagine sau într-o singură frază ideea aceasta a fericirii de a scrie, aveți așa ceva la îndemână?
Cred că ar putea fi una: un pahar de cristal care obține, printr-o lovire delicată, nota cea bună. Cînd degetele au puțină grasime sau cînd ele sunt prea puternice, cînd strîng paharul într-un mod prea dur, paharul de cristal nu o să producă această notă, nota cea bună. Atunci cînd degetele sunt curate și uscate și cînd ele abia ating paharul de cristal, atunci apare nota cea bună. A fi scriitor, aceasta înseamnă: un amestec de prezență și de absență. Astfel încît nota cea bună să iasă.
Cititorul este, pentru dumneavoastră, ați spus-o de mai multe ori, un co-scriitor. Nu e o formulă prea tare? Scrie, chiar scrie cititorul romanul pe care îl citește?
Poate că, pe undeva este o frază exagerată – mai ales în cazul unui cititor prost. (rîde) Îl citez uneori pe comediantul Sasha Dietrich, cel care spunea, de fiecare dată cînd o piesă urma să fie prezentată pe o scenă, cam așa: să sperăm că publicul are suficient talent. Dar, dincolo de amuzament, da, cred că, într-o măsură semnificativă, cititorul este co-scriitor. Cînd citește o carte, el o re-scrie cu mintea lui, de fapt, cu experiența lui de lectură și de viață.
Ce ați vrea să provoace un roman pentru un scriitor?
Ca scriitor, vreau ca aceia care mă citesc să facă o călătorie, să aibă senzații noi, emoții noi, gînduri noi și incitante. În timp ce face toate acestea, eu visez să fiu un fel de ghid care îl însotește pe cititor în călătorie. Și mai mult decît atît: scopul meu este să mă șterg pe mine însumi din această călătorie, să mă pun între paranteze și să îl ajut pe cititor să facă o asemenea călătorie. Pînă la urmă, ceea ce vreau să fac este aceasta: vreau să fac posibilă o asemenea călătorie.
Să vindece o poveste? Poate, oare, să vindece o poveste, un roman?
Da, cred că da. Cu această nuanță: o carte nu poate schimba lumea, dar poate schimba, și încă radical, o persoană. Da, o carte deschide noi, și multimple, orizonturi unei persoane și, da, ea poate schimba o viață de om.
Personajele dumneavoastră vă ascultă sau uneori își mai fac de cap?
Nu, nu ascultă de mine. V-am spus că sunt un sclav al lor. Ele fac ce trebuie să facă, în logica acțiunii în care sunt plasate. Iar eu, sclavul lor! Eu sunt cel obedient. Am, deci, o viață de sclav. Sunt un sclav fericit, dar tot sclav sunt! Știu că nu e tocmai corect politic ceea ce spun acum, dar asta e…(rîde copios)
Vă întrebăm la începutul dialogului nostru de(spre) Mozart. Dar dacă prelugim acest joc și dacă spun ”deșert”, dumneavoastră ce spuneți?
Adresa veritabilă a lui Dumnezeu. Pentru că acolo, după cîteva zeci de ore, în pustiu, aparent rătăcit, eu l-am întîlnit.
Mai sunt ceasurile și oglinzile intezise în casa dumneavoastră? Acum 10 ani, ele erau…
Da. Sunt în continuare. Acum e și mai rău decît în urmă cu 10 ani. Da, da, e și mai rău. Pentru că timpul adevărat nu este acela pe care ni-l arată un ceas sau altul. Timpul într-adevăr autentic este cel din Cer și cel din viața mea interioară. Și pe niciununul dintre acestea două nu le arată un ceas, un obiect exterior. Eu cred că ceasurile sunt un fel de poliție a timpului; sunt foarte opresive.
În ceea ce privește oglinzile, toate, așa cred eu, sunt mincinoase. Modul în care eu mă percep nu are nici o legătură cu ce îmi arată mie oglinzile. La Paris, treceam printr-un fel de martiriu, pentru că, atunci cînd mergeam în loja mea de la teatru, trebuia să mă machiez și, pentru a face aceasta, trebuia să mă uit în oglindă. Trebuia să stau în fiecare seară cîte o jumătate de oră în fața oglinzii și, de fapt, cred că mă machiam pentru a mă șterge, pentru a mă estompa. Era un fel de a mă detașa de oglindă.
Seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ impune un scriitor care, prin romane dense și confesiuni tulburătoare, își provoacă cititorul și-l determină să-și pună întrebări esențiale.
Lista romanelor lui Eric-Emmanuel Schmitt publicate în limba română se găsește aici!
Să vă pun acum o întrebare ușoară: romanele dumneavoastră sunt scrise mai ales în numele unui principiu feminin sau mai ales în numele unui principiu masculin?
Mai întîi, să vă mulțumesc: e o întrebare foarte ușoară. (rîde) Poate că romanele mele sunt scrise din unghiul de vedere al unui copil; adicăm de dinainte ca principiul masculin sau cel feminin să se fi limpezit. Romanele mele, poate, sunt pre-hormonale (rîde).
Cum trăiți cu succesul dumneavoastră, domnule Schmitt? Vă încurcă acesta uneori?
Nu, nu mă încurcă. Cred că este un cadou minunat, foarte rar, să am cititori și succes. În fiecare zi, de fapt, îmi spun că eu sunt un om foarte norocos. Eu cunosc scriitori care sunt absolut minunați și foarte talentanți și care nu au succes. Prin urmare, a avea succes implică și șansă, și noroc. În sensul acesta, eu spun că sunt un norocos, un mare norocos. Mă gîndesc la succesul mei des; dar nu îmi țin mintea foarte mult timp ocupată cu asemenea gînduri. Revin la masa mea de scris și mă preocup de cartea la care scriu și mă gîndesc la următoarea carte, mereu la următoarea carte. Aș putea spune, jucîndu-mă puțin desigur, că sunt un debutant perpetuu.
Cum e mai bine: intelect sau inimă? Glosați des în marginea acestei disjuncții. Cîndva ați și povestit că oamenii de aici vă citesc deopotrivă slavic (cu inima) și latinește (cu intelectul).
Da, da. Nu am venit des aici, în România. Dar am simțit de fiecare dată cînd am fost acest tip de atenție duală și m-a bucurat foarte tare. Dacă e ca eu să aleg între cei doi termeni, aș prefera o soluție rabinică, inclusivistă: și unul, și altul. Mă interesează foarte tare tipurile acestea de identitate de graniță, de identități care se construiesc din două sau mai multe lumi. Pentru a fi complet, desigur, ai nevoie și de una, și de alta: și de intelect, și de inimă. Să alegi doar una dintre cele două mi se pare o formă de reducționism.
Mai doriți, așa cum doreați și cînd erați copil și cînd mergeați la teatru împreună cu mama dumneavoastră, mai doriți acum, ca autor, să faceți lumea să plângă?
Între timp, am înțeles că viața are mai multe registre – unul intelectual, unul emoțional și așa mai departe. Nu vreau acum să îi fac pe oameni să plîngă – sau, mai bine spus, nu vreau să îi fac numai să plîngă. Vreau să îi fac să înțeleagă, să fie empatici, să fie deschiși, să nu se ferească de emoțiile lor, să fie altruiși, să fie plini de compasiune, să fie filantropi, să iubească, să fie mai toleranți.
Ce mai face ”copilul interior” Eric –Emannuel Schmitt?
E aici, e aici cu mine, lîngă mine. Vreau, de fiecare dată, să îi pun la dispoziție toate mijloacele pe care le am ca adult, așa încât el să poată trăi. Dacă îl pierd, m-ați mai putea întreba? Dar, dar așa ceva se întîmplă pentru puțin timp. Cred foarte mult că o viața reușită de adult este aceea în care adultul îi permite copilului din el să își realizeze visele, îi dă această forță de a și le realiza. E o formulare într-un poem al unui mare scriitor englez pe care o ador: ”copilul este tatăl omului”…
Notă: acest interviu a apărut, în premieră, în revista ”România literară”.
Credit foto: Cristian Pătrășconiu.
