„Atenție!” (nu se filmează…)

Pentru cei care urmăresc telejurnalele, indiferent de canal, adică tv, devine absolut obositor la un moment dat (deci e bine să privim mai rar) un avertisment repetat mecanic dar cu o morgă (e chiar vorba de morți violente) foarte sobră: „Atenție! Urmează imagini care vă pot afecta emoțional”; există însă și varianta „Vă avertizăm! Urmează imagini cu un puternic impact emoțional”; sinonimia e perfectă.

Desigur, prima întrebare care se pune e de ce dacă se știe care va fi afecțiunea sau impactul, se insistă totuși pe difuzarea imaginilor?

Am fi tentați să spunem că pentru a proba corectitudinea televiziunii care, indiferent de orientare,  dă numai știri veridice, evenimente care s-au întâmplat, când în fapt interesează doar senzaționalul. Am putea suspecta și un protocol abscons, dar nu cu SRI, ci cu Urgența și SMURD, pentru a le procura pacienți și a dovedi astfel marele impact al mijloacelor media asupra cetățenilor Țării (de tipul „s-au înregistrat nenumărate leșinuri și tahicardii – sau mai rău – cu ocazia difuzării imaginilor”). Dar, surpriză: impactul nu e nicidecum emoțional ci eventual nervos, căci imaginile sunt de regulă blurate, pierdute în buracă, cum ar spune poporanul, așa că mai ales cei dornici de senzații tari, rămân cel puțin nedumeriți, nervoși că au pierdut timpul în fața ecranului mic sau foarte mare și curbat, în funcție de buget; în rarisimele cazuri când se dau imagini de la camerele stradale de înregistrare, neclaritatea ține loc de buracă. Până la urmă e bine și așa în măsura în care nu toți sunt  dornici de spectacole medievale, adică morți pe… viu.

Dar, problema nu se oprește aici și tocmai mulțumită neclarităților de imagine, sub acest aspect, rămâne un simplu mecanism verbal, inutil și supărător de la un moment dat; mult mai grav și neplăcut însă este ceea ce nu apare în nici un avertisment al vreunei televiziuni și, pe undeva,  nu ar prea avea cum să fie evidențiat, deși, ne spune Cato „pe proști îi recunoști după vorbă, pe măgar după urechi”. Mă refer la unele debitări verbale cu care ne intoxică aproape seară de seară – posibil și diurn, pentru amatori – televiziunile, mai ales la ocazii fixe. Prin urmare, știind cu cine avem de a face, ar fi absolut necesar un avertisment de tipul „Atenție! Urmează exprimări care vă pot defecta intelectual!”, sau varianta „Vă avertizăm! Urmează exprimări cu un distrugător impact intelectual!”.

Desigur, nu ar fi o crimă împotriva umanității, dacă instituția în cauză nu s-ar erija în mai toate ocaziile în cea mai inteligentă, cea mai atotștiutoare, și, mai presus de toate, cea mai corectă, critică și  informată, probând însă tocmai prin această atitudine opinia ciceroniană după care „e o dovadă certă de prostie să vezi mereu viciile altora și să le uiți pe ale tale”.

Dar să nu o lungim cu teoria prostiei, ci să fim în contemporaneitatea imediată apelând la câteva exemple proaspete scoase din cuptorul mintal al unor lucrători media.

Nu poate nega nimeni că solemnitatea anului centenar a fost demult depășită prin invențiile cele mai năstrușnice ale unora, dar și prin forme decente de revedere a istoriei naționale; un post cu pretenții (de fapt inclusiv șpaisteveurile locale intră în această categorie) rememorează în fiecare seară ultimii o sută de ani românești; firesc s-a ajuns și la anul 2000 (două mii) despre care aflăm că e primul an al mileniului; spre norocul nostru, pentru ca defectul intelectual să nu fie total, nu se precizează al cărui mileniu și nici nu se poate, căci al mileniului doi nu mai e demult, iar al celui de al treilea prim an a fost  2001.

Între timp apare și prezentatoarea de coduri și temperaturi, că meteorolog nu e nici una; formula preferată este pentru cadrul nocturn „la noapte vom vorbi despre temperaturi…” de la regiune la regiune; de data aceasta putem vorbi și de afectare emoțională, telespectatorul prefigurându-și deja involuntar iminenta insomnie, dar și de defectare intelectuală, orice cetățean  echilibrat cugetând că noaptea nu vorbim de temperaturi – decât în cazul virozelor, al pneumoniilor – ci dormim. Nu ar fi mai simplu, chiar dacă nesenzațional, să aflăm că la noapte temperaturile vor fi între… și între.

Să revenim însă la măreția centenarială. E bine să nu uităm, cum frumos suntem avertizați, că unirea făcută de întregul popor a fost precedată de lupta memorandistă din Ardeal. Foarte adevărat și impresionant, până în momentul în care suntem înștiințați că memorandiștii i-au trimis un act oficial în care cereau drepturi egale pentru români, împăratului habsburgic Carol I. Petiția memorandistă nu avea cum să-i fie trimisă la sfârșitul secolului XIX lui Carol pentru simplul și istoricul motiv că a fost, spre nenorocul lui, ultimul împărat între 1916 și 1918. Destinatarul a fost deprimant de longevivul împărat Franz Josef (1848-1916). Deci, înainte de texte precum „să nu ne uităm istoria”, să începem prin a o învăța corect.

Tot de defectarea intelectuală ține și pronunțarea numelor străine; faptul că franceza, germana și rusa și-au cam trăit traiul universal făcând loc englezei, nu e o scuză pentru  stâlcirea numelor ilustre ale culturii; nici chiar ale politicii, deși acestea dispar cum au și apărut. Un post de radio privat, cu acoperire națională și evidentă sponsorizare de undeva anume, cu băieți bine informați la microfon, dar totuși nu atât de inteligenți pe cât de ironici și când e cazul și când nu e, ne vorbește în spiritul centenarului, de generalul francez al cărui nume s-ar pronunța Henri Bertelot (sic). E încă o probă cât valorează mult clamata noastră francofonie.

Cu germana, lucrurile stând aidoma, aflăm tot la telejurnal, nu demult, că s-a deschis Festivalul de operă de la Bayreuth; un eveniment îmbucurător pentru melomanii din întreaga lume, mai ales că se fac și superlative înregistrări; că televiziunea nu de operă era interesată ci de circul politic o dovedește faptul că ni s-a spus mai mult despre prezența pare-se mai discretă a Angelei Merkel, aflată deja în faza „uite Angela, nu e Angela”; și totuși s-a specificat că la Festival sunt reprezentate numai opere de – urmează sinistra pronunție – Riciard Vagner. Nu contestă nimeni o anume legătură istorică   a limbilor germanice, dar asta e deja crasă incultură.

De multe ori tăcerea ar fi preferabilă în cazul anumitor persoane, după cum sugerează Syrus, căci „Tăcerea pentru omul prost, este considerată înțelepciune”.

În fine, dar nu la sfârșit căci exemplele sunt cotidiene, reține atenția un frumos și impresionant reportaj din 1 noiembrie, despre Ziua morților; evident trezește amintiri dureroase dorindu-ți parcă să nu ai memorie afectivă; și totuși, nu se produce nici afectarea emoțională, nici impactul emoțional, ci iarăși mai curând defectarea intelectuală dacă e să crezi ceea ce auzi; deci scurtul reportaj ar fi onorabil către frumos – în funcție de cum și-au împodobit urmașii mormintele, câte lumânări și candele au aprins – dacă ar fi mut, măcar în semn de respect pentru cei duși.

Nu e să fie așa, căci aflăm că sărbătoarea e specifică Ardealului și Banatului, fiind una catolică preluată însă și de unii ortodocși din zonă, urmează enormitatea minciunii: „în regimul comunist sărbătoarea de Ziua Morților era interzisă”. NU, de morți nu s-au atins nici ei, dar actualmente e indubitabil că se minte până la… morți. Din păcate, frecventez cimitirul de șase decenii, dar nu am fost securizat niciodată la vremea respectivă.  Mai supărător este însă faptul că unii care au „prins” acele vremuri acceptă să mintă cu nerușinare doar pentru a fi interesanți în ochii tinerilor contemporani.

Concluzii nu se pot trage în cazul unui fenomen în plină afirmare și desfășurare; și-apoi, între afectare și defectare nu diferă etimologic decât prefixul, verbul de bază latinesc fiind același elementar facere (a face). Căci bine spune Poetul ( Ion Barbu, așa se și pronunță) „Că vinovat e tot făcutul”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *