Logodnica din ceruri

În afara însemnărilor din Kochbuch, nepoata babei Buba mai găsi în șifonierul din dormitor un caiet dictando cu patruzeci de pagini, albastru la origine, gălbejit acum; pe copertă se mai putea descifra inscripția aproape ștearsă  Însemnările mele din excursie. Caietul precis nu mai fusese răsfoit tare de mult timp, căci era pus într-o cutie de pantofi, iar peste el o pereche de sandale ieșite din modă de cel puțin douăzeci de ani; mai mult chiar, când îl deschise spre a-l răsfoi, unele foi începură să zboare parcă desprinse dintr-o altă lume.

Pe prima pagină se putea citi: „tovarășa dirigintă ne-a promis că la încheierea clasei a șaptea vom merge într-o excursie. N-am mai fost niciodată așa că sunt nerăbdătoare.”

Nepoata se aștepta să găsească amănunțite și felurite însemnări specifice unei fete de paișpe-cinșpe ani care nu mai ieșise în lumea largă, dar, surprinzător, erau doar două pagini și acelea de-a dreptul bizare prin conținut. Le citi de vreo trei ori rămânând la concluzia că, da, vecinii avuseseră dreptate când, la moartea mătușii îi dăduseră de înțeles că Buba fusese cel puțin ciudată, chiar ciudoasă.

Adică nu se aștepta să găsească așa ceva scris de cea dispărută de curând: „am mers cu tovarășa într-un oraș mare numit …” (urma o ștersătură evidentă, de parcă tinerei nici nu-i păsa de numele locului, ci de cu totul altceva, după cum se va vedea); „acolo am văzut muzee și ne-am plimbat pe străzi vechi foarte frumoase dar triste; un tovarăș de la muzeul mare ne explica despre cele mai vechi clădiri dar eu nu prea îl ascultam pentru că mă gândeam oare cum erau locuitorii de pe vremuri, oare unde sunt acum, desigur nu mai sunt că dincolo de aici nu există nimic. Cel mai mult mi-a plăcut la o biserică mare și foarte veche în care se păstrează morminte vechi, adică plăcile de pe ele. Era acolo un domn, că era din biserică, foarte serios, îmbrăcat în negru; a început să ne explice despre inscripțiile care, spunea el, sunt în latină; știam ceva despre limba asta de la Istoria Patriei; ceilalți erau deja aproape afară, când eu am observat că am rămas în urmă la mormântul despre care ni s-a spus că era al unei fete de douăzeci de ani și care murise „neprihănită”, cum spusese domnul, adică nu cunoscuse bărbat, așa că, ajungând în cer, după înmormântare primise numele de „logodnica din cer”; am fost atât de emoționată încât l-am întrebat direct pe povestitor „dar care cuvinte înseamnă asta?”, iar el, cred că mirat de curiozitatea mea, mi-a arătat cioplit în piatră sponsa caelestis; abia am așteptat să îmi notez. Tovarășa s-a întors după mine cam supărată că am rămas în urmă și mi-a spus „dragă, nu poți să rămâi uitându-te la niște pietre în care nu mai crede azi nimeni și niște inscripții fără înțeles”.

M-am întristat dar nu am spus nimic și trebuie să scriu aici că nu știu dacă a fost sinceră sau a spus asta de frică să nu povestească unii acasă că ne-a dus și la o biserică; și cred că nu a fost sinceră pentru că și mama ei are tot așa o placă la cimitirul din Mehala, lângă mormântul tatălui meu.

Aici se termină însemnările elevei… la întoarcerea din excursia de  încheiere a clasei a șaptea. Rândurile astea să nu le citească nimeni, pentru că nu le va înțelege”.

În ciuda avertismentului vechi de câteva decenii, nepoata insistă în a reciti dar fără a-și pune problema ce ar trebui înțeles; i se păru o lectură întâmplătoare și fără semnificație, așa că aruncă la hârtii vechi caietul, după care, deși era vară, le dădu foc în soba cu cuptor VESTA din bucătărie. În timp ce însemnările ardeau sfârâind de uscăciunea hârtiei vechi, nepoata gândi că măcar așa într-adevăr nu le va citi nimeni. Ea le și uitase căci cu adevărat nu le înțelese.

După înmormântare, Buba avusese o senzație de trezire care o intriga, prima întrebare pe care și-o pusese în gând fiind „da n-oi fi murit, ce să fie???, ce fac eștia cu mine???”; era atât de intrigată că nici nu vedea ce e în jurul ei; trecea câte un măhăleanț  la care îi citise înainte de a-l ajuta să  „treacă”, fiind una din faptele ei în care nu crezuse niciodată; ajunse într-un loc luminos, de fapt foarte luminos în capăt, ceea ce o făcu să-și spună că „aici trăbă că îs ei mari așa că dacă tăt am ajuns aici îi cred… că n –am încotro… ”

Își impuse fără probleme să nu simtă nimic, amintindu-și că Gheorghe, popa Ghiță adică tot vorbea de faptul că acolo, deci  unde se afla ea acum, nu simți nici dureri nici bucurii, „si-atunci ce altceva să simți? Nimic”.

Nu avea nici un dubiu că, indiferent de ceea ce crezuse ea o viață întreagă, adică nu voise să creadă, se afla totuși  în fața Atotputernicului. Era așa cum se și cuvenea, gândi ea, adică Măreț și dincolo de vârstă, adică de timp. Cu pragmatismul care o caracterizase în lumea pământeană și pe care îl adusese cu ea Sus –  s-ar putea și ca pe un păcat după cum avea să se adeverească –  Buba cugetă doar atât „na, ce-o să-m facă pântu tot ce-o fost jos???”

Lângă Atotputernicul ședea un tânăr frumos, foarte frumos după aprecierea  critică a Bubei, mult mai frumos decât  pe pereții  bisericii lui Ghiță, sau a lui Nikolaus, sau „a lu sârbu”. Își dădu seama imediat „esta trăbă că îi Iisus, al Lui…” Nu putu să nu observe că Tânărul avea o anume tristețe pe chip, adâncă, dureroasă… Cu spiritu-i realist și continuând să nu cadă pradă vreunui sentiment, nici măcar fricii, mai ales că acum era deasupra oamenilor de rând, Buba gândi că tristețea Tânărului  se poate explica prin una din două:  fie e o eternă resimțire pentru că L-a vândut Tatăl Său la oameni, fie – dacă tot așa a fost hotărât să fie – e un regret pentru că, privind de Sus, vedea că degeaba L-au întins pe cruce, că omenirea tot așa a rămas. După acest gând, Buba parcă totuși începea să simtă; o durere, o tristețe, întrebându-se  ca niciodată „de ce?”

Tot ceea ce gândea și începuse să simtă fu întrerupt de vocea Atotputernicului, care nu era nicidecum ca un tunet amenințător ci imparțială și mijlocie așa cum se cuvenea s-o aibă Cel în fața căruia oricum nu se mai putea schimba nimic, gândi și Buba.

Atotputernicul îi spuse : „pentru tine nu am nici un loc”. După care tăcu din nou. Dar, cum nimeni nu putea fi trimis înapoi, adăugă fără convingere „poate îți găsește Petru vreun loc…”.

Dar Buba, nu numai că nu disperă, mai ales că nici nu sperase să ajungă vreodată atât de Sus; îi veni în minte cea mai frumoasă întâmplare a vieții ei, deși fusese și aceea în vis; își aminti brusc de noaptea în care, îmbrăcată în haine de mireasă sau logodnică întâi, se drăgălise cu Luminel, frumosul cu cap de țap și papion roșu cu picățele negre, care o săruta pătimaș făcând-o să se înalțe până în tavanul dormitorului ei, o mângâia cu strălucitoarele lui copite mici, șoptindu-i cuvinte pe care nu avea să le mai audă niciodată; dimineața, așternutul deși era gol, păstra urmele îmbinatei logodne nunți din vis; nu numai că nu i se părea un păcat să gândească așa tocmai acolo Sus, mai ales că nu credea în păcate, dar era convinsă că un loc aparte trebuie să i se atribuie și Acolo, așa cum și în Mehala fusese Baba Buba și nu oricine.

Ea știa foarte bine că în fapt rămăsese „neprihănită” –  cum spusese domnul în negru din vechea biserică de odinioară –  după întâlnirea din vis. După zeci de ani își aminti acolo Sus, în fața Atotputernicului, de fata moartă acum cinci sute de ani, de inscripția cioplită în piatră și pe care o reținuse doar în traducere deși o notase în original. Și spuse cu convingere:

„Da  Atotputernice, aș putea să fiu logodnica dîn ceruri, neprihănită cum îs, că locul dîn stânga Tea îi atât dă gol șî trist…”.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *