Marguerite Yourcenar: proze mai mici dintr-o mare operă

În contextul operei pe care Marguerite Yourcenar – prima femeie care a intrat în Academia Franceză – ne-a lăsat-o, textele din volumul Obolul visului. Poveste albastră (publicat în 2018 la Humanitas Fiction în colecția ”Raftul Denisei”) nu reprezintă ceea ce se numește „literatură de sertar.” Sunt mai mult decât atât. Ele pot fi interpretate ca posibile drumuri sau explorări care au dus la crearea cărților sale cu adevărat mari. E drept: nu întotdeauna este o perspectivă privilegiată aceea de a ierarhiza opera unui anumit scriitor, însă sine qua non Memoriile lui Hadrian reprezintă un referențial (copleșitor) în opera lui Yourcenar de care nu poți face abstracție când scrii despre alte texte pe care le-a publicat.

Obolul visului este o proză pe care Marguerite simte nevoia de a o rescrie după două decenii. Prima variantă a fost publicată în 1934. Este un tip de scris care nu urmărește excesivul, grandoarea, care nu epatează, ba dimpotrivă e racordat fin la ideea de echilibru. Cadrul în care evoluează personajele este Roma celui de-al unsprezecelea an de fascism și orașul, așa cum însăși autoarea specifică în Prefața pe care o semnează pentru Obolul visului, „în care se leagă și se dezleagă veșnic aventura omului.” (p. 8) Povestea este construită în jurul unui atentat antifascist din timpul dictaturii mussoliniene. Autoarea păstrează un grad ridicat de discreție față de personaje. Le respectă intimitatea, le conferă dreptul de a alege să nu cadă în patetisme chiar și atunci când sunt copleșite de drame. Avem în față un scris ca o broderie, în care se leagă cu ochiuri fine din ce în ce mai strâns și în toate direcțiile povestea altor personaje iar rezultatul e o compoziție extrem de clar articulată, fără noduri, fără ratări. În plus, fiecare model creat se poate susține și singur, în unicitatea lui, decupat de compoziția inițială. Interesant este și felul în care ies din scenă personajele, la sfârșitul textului – Paolo Farina, Lina Chiari, vînzătorul de parfumuri Giulio Lovisi, Giuseppa, domnișoara Jones sau Rosalia di Credo se raliază fin ideii că „Experiența ne învață că învinșii își merită înfrângerea.” (p.78)

Textele care fac parte din Poveste albastră au fost scrise între 1927 și 1930. Este perioada în care Yourcenar a lucrat și la manuscrisul Memoriilor lui Hadrian și tot atunci e timpul în care se conturează și figura lui Zenon, un alt personaj fundamental din opera ei. Este, în fond, o poveste de un exotism tulburător, în care senzorialul se declină în albastru ca leitmotiv (și cerul și marea, și fumul mirodeniilor și ochii), un text  elegant compus din perspectivă literară. „Atunci el îi dădu la o parte șuvițele răvășite ce îi ascundeau chipul; însă așa de murdar îi era obrazul, că ploaia desena pe el niște șănțulețe albe, iar negustorul băgă de seamă îngrozit că cerșetoarea nu vedea și că ochiul ei stâng  dispărea sub o albeață cumplită. Cu toate acestea, își puse capul pe genunchii ei acoperiți de zdrențe și adormi împăcat, căci ochiul drept al fetei, deși lipsit de vedere, era minunat de albastru.” (p. 174)

Întâia seară este o poveste rescrisă de Yourcenar după câteva pagini pe care tatăl său (Michel de Crayencour) le scrisese cu un an sau doi înainte de deces. De altfel, în Amintiri pioase, autoarea îi consacră mai multe rânduri în care relatează această amintire. Într-o contragere severă, povestea din Întâia seară aduce în prim plan un cuplu Georges și Jeanne în călătorie de nuntă. Într-o primă scenă, din recuzită face parte un tren care gonește în noapte spre Elveția, apoi un hotel din Montreux. În mintea lui Georges – un ins nu lipsit de charm, deși strălucitor prin cinismul său – se derulează  zeci de proiecții, de perspective, de introspecții, de posibile scenarii ale vieții în doi. Din când în când în gândurile lui apare și amintirea fostei amante, Laure. Un text care se încheie într-o notă imprevizibilă, o telegramă sosită îl anunță de moartea respectivei, moment în care Georges „avu încă o dată impresia plină de melancolie că toate se rezolvă de la sine, adică nimic nu se împlinește.” Oarecum rigid, lipsit de sentimentalism, cerebral, un text care te prinde însă, te incită – pentru că, până la urmă este un text despre un voiaj de nuntă care are ca final totuși nu fericirea conjugală ci amintirea fostei amante.

Farmece este o poveste impregnată puternic de parfumul mediteranean, construită în jurul unei ceremonii de dezlegare de vrăji. Amande, bolnava de tuberculoză, femeile credule adunate lângă ea, vraciul Cattaneo d Aigues și Algenare, potențiala vrăjitoare – sunt personaje care refac un univers ancestral, dominat de mituri, de spaime și de simboluri. Dintr-o anumită perspectivă, există în țesătura textului și un decupaj antropologic. Pentru că da, este un scris seducător, care prinde, care respiră un aer dramatic și scenografic, cu atât mai mult cu cât există ca o concluzie implacabilă, următoarea frază „văzu că stelele desenau pentru ea, cu linii mari, tremurânde, literele uriașe ale alfabetului vrăjitoarelor” (p.210)

În toate aceste texte reunite în volum, arta scrisului lui Marguerite Yourcenar își are sorgintea tocmai în echilibrul și în firescul curgerii narative. Aici, emoția și forța scrisului său nu sar de anumiți parametri ai dramei.  De necontestat însă că sunt scrieri  cu o importanță aparte pentru propria individualitate, pentru conturarea unui drum ulterior; sunt și sinapsele care conduc către capodoperele sale. Până la urmă – așa cum Josyane Savigneau afirmă în Prefața pe care  o semnează pentru Poveste albastră – „să iubești un scriitor înseamnă să-ți dorești ca el să nu se oprească niciodată din scris.

notă: acest text a fost publicat în revista RAMURI, în numărul din luna octombrie 2018.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *