Purcărete după Purcărete

O mare parte din spectacolele prezentate la cea de-a 25-a ediție a Festivalului de Teatru de la Sibiu s-a remarcat prin căutarea unor alternative experimentale menite să repună într-un fructuos dialog sinuoasa confruntare dintre spațiul destinat reprezentațiilor și limbajele artistice neconvenționale. De la instalațiile scenice anume concepute pentru un spectacol unic și până la căutarea unor locuri menite să micșoreze distanța dintre actori și spectatori, posibilitățile se arată nelimitate și, în consecință, merită să le explorăm în continuare.

Povestea prințesei deocheate*, creată pe baza unui scenariu original alcătuit de Silviu Purcărete după Sakura Hime Azuma Bunshô de Tsuruya Nanboku al IV-lea, reprezintă cea mai recentă colaborare a regizorului cu trupa de actori a Teatrului ,,Radu Stanca” din Sibiu. Nu întâmplător, premiera oficială a spectacolului, înscrisă în programul festivalului, a coincis cu inaugurarea sălii ,,Eugenio Barba” din complexul cunoscut sub denumirea Fabrica de Cultură. Insistăm pe detaliul spațiului, deoarece acesta pare anume conceput pentru o reprezentație ce transpune convențiile teatrului japonez într-o viziune ludică, detabuizantă și surprinzătoare, îmbogățită cu forme artistice preluate din dramaturgia occidentală. Aparent, o mare parte din convențiile teatrului kabuki, nō și bunraku se regăsesc acolo: spațialitatea deschisă și panoramată, interpretarea rolurilor feminine de către actorii bărbați și a celor masculine de către actrițe, dizolvarea centrului scenic și introducerea drumului – substitut al podului de flori hanamichi, simplitatea și stilizarea decorurilor, gustul pentru exces, kitsch-ul căutat în mod ostentativ, folosirea cortinelor multiple.

Subiectul împletește, de fapt, două povești. Prima, prezentată în scena-prolog, urmărește câteva cadre din povestea de iubire a călugărului Seigen (întrupat de Ofelia Popii) și a preaiubitului său discipol, Shiragiku (a cărui reprezentare de excepție i se datorează actorului Iustinian Turcu), un tânăr suplu, cu pielea albă, delicată precum a unei femei. Cei doi pun la cale o sinucidere ritualică, hotărând ca ,,Iubirea noastră să dăinuiască în veci.” Într-un decor ireal, cu valuri și corăbii de pânze rătăcite în depărtare, pe fondul rostirii mantrei Namu Amida Butsu, se pregătesc să se arunce de pe stânca de la Eroshima. Pactul nu este dus până la capăt, căci călugărul supraviețuiește, nemaipunându-și capăt vieții. Cea de-a doua poveste readuce în lume, după șaptesprezece ani de la această întâmplare, sufletul recuperat al discipolului, reîncarnat în ipostaza prințesei Sakura, fiica lui Yoashida, Interpretată de același actor, Iustinian Turcu, un onnagata format anume pentru acest rol, redă iluzia feminității, dar într-un fel ce întreține convenția, erotismul ambiguizant și confuzia voită. Așa cum notează George Banu într-un consistent volum despre structurile teatrului tradițional japonez, atunci când artificialitatea predomină, potențând efectul distanțării, ,,prezența corpului masculin nu dispare de tot, ci coexistă cu semnele feminității.” (George Banu, Japonia, imperiul teatrului. București: Editura Nemira, p. 18) Iar aceste semne răzbat din codurile corporale, din poziția și unduirea picturală a spatelui, din poziția căutată a trupului, parțial sau în ansamblu, și din ipostazele în care pozează manierist, picurând pe scenă fulgurante flash-uri din vechile stampe japoneze. Îndoiala se spulberă curând, pe măsură ce recuzita și efectele registrului parodic devin tot mai evidente. Prințesa intră în scenă pe un… segway, imitând plutirea din teatrul nō, rochiile cu motive florale sunt croite din mușama ori din folii suprapuse de staniol foșnitor. Povestea devine tot mai încâlcită, căci au loc asasinate și răpiri, sigiliul Miyakodori este furat de un tâlhar îndrăzneț, interpretat tot de Ofelia Popii, actriță inepuizabilă în materie de virtualități expresive. Sakura vrea să se retragă la templu, să părăsească lumea carnală, dar devine sclava tâlharului și e obligată să se prostitueze. Până și gunoierii, vivace înflorați în zdrențele lor atârnânde și multicolore – aluzie la curățarea scenelor la sfârșitul pieselor nō – constată că ,,Sexul e lucrul dracului.” În buimăceala generală, Lord Akugoro, jucat de Diana Fufezan, caută răzbunare pentru pierderea iubitei princiare. Și, dacă nu ne-am lămurit pe deplin că intențiile ludice sunt o parte esențială a finalității actului artistic, scena pedepsirii celor vinovați, ce recurge la limbajele cinematografiei, episodul scoaterii din cadru a prințesei deocheate, purtată într-o roabă, ori descinderea în canavaua scenariului a numelor unor îndrăgiți actori ai teatrului sibian, precum Diana Fufezan și Adrian Matioc, dizolvă până și ultimele convenții posibile. Scenografia semnată de Dragoș Buhagiar construiește perspectiva locului vast, deschis, fără centre de greutate anume căutate. Un spațiu de largă respirație, multifuncțional, cu limpezimea și claritatea grădinilor nipone, din care se refac, de altfel, crochiuri sugestive. Platforma rotativă mixează savuros corul florilor de cireș, alcătuit din personajele feminine, și grupul ,,bărbaților”, în costume negre și cu bastoane, conjugând un simulacru oriental cu un lustru de falsă distincție occidentală. Sala convine de minune intențiilor scenografice, disipând orice nucleu de concentrare a privirii într-un singur punct. Cortinele de voal creează adâncimi, privirea alunecă nestingherită. Accesul actorilor pe scenă nu se face numai din culise, ci și de pe platforma laterală străbătută frenetic, cu intrări și ieșiri zgomotoase, aducând și alte personaje, rătăcite sau împrumutate din teatrul occidental. Sunetul produs de fiecare dată anunță intrarea vertiginoasă ori apăsată a actorilor, lăsând să se scurgă câteva secunde premergătoare descinderii într-o nouă scenă. Demn de consemnat este rolul muzicii originale compuse de Vasile Șirli, susținute de calitățile vocale ale artiștilor și de instrumentiștii aflați, la fel ca în teatrul japonez, la marginea scenei și într-un liber dialog cu actorii.

Considerațiile despre Metamorfozele** lui Purcărete, producția teatrală intrată în patrimoniul cultural românesc grație unui spațiu unic și privilegiat de desfășurare, înălțat anume pentru reprezentațiile sale nocturne și în aer liber, nu pot fi expediate în câteva rânduri. Despre spectacolul montat de Silviu Purcărete pentru celebrarea capitalelor culturale europene în 2007 s-ar putea scrie zeci de pagini de reflecții, cu intenția de a releva contribuția sa la revigorarea artelor performative contemporane. Metamorfozele nu refac doar o atmosferă, ci creează un conglomerat de stări ce descind din negura unui nedefinit illo tempore în care se plămădește esența eternă a teatrului. Într-un dialog cu Alina Mazilu, publicat în revista Orizont (iulie 2007), Silviu Purcărete afirma că teatrul însuși funcționează pe principiul metamorfozei, al transformării interioare produse asupra artistului aflat față în față cu infinitele virtualități ale rolului său. Cartea facerii lumii și a devenirii ființei, așa cum și-a imaginat poetul latin Ovidiu suita celor cincisprezece cânturi construite în hexametri antici, constituie, așadar, doar pretextul punerii în scenă, substratul poetic al unor tablouri sau ipostaze în care mișcarea și emoțiile primează: sfârtecarea copacilor-oameni, ritualul erotic al centaurilor, visul lui Icar, sugestia călătoriilor inițiatice pe mare. Restul e spectacol, așezat în imensa structură a decorului-instalație conceput de Helmut Stürmer și așezat în și pe apă, element esențial și plin de simboluri, magma primodială din care se întrupează totul și unde se joacă, până la capăt, destinul omenirii. Solemnitatea gravă se dizolvă în reflexiile costumelor simple, albe și fără variație stilistică (cu excepția unei figuri renascentiste, semn al ieșirii treptate din mit și al apropierii de Istorie), create de Lia Manțoc, ce ascund propria poveste despre candori exuberante, mirări neostentative, copilăriri firești și curiozități jucăușe, altfel spus, despre faza de început a condiției umanității. Sub asediul atâtor coduri semiotice care-și îndeamnă spectatorul să recunoască singur relația dintre scenariul adaptat (de Silviu Purcărete și Alain Garlan) și hipotextul literar, cuvântul se mută într-un plan secund, concentrându-se în câteva corpusuri recitative în limba latină, păstrând netrunchiat mirajul sonorităților pierdute. Totuși, de data aceasta, nu prin cuvinte se mișcă povestea. Spațiul se umple altfel decât prin cuvinte. Dinamica lumii, înscrisă în condițiile sine qua non ale oricărei metamorfoze mai mult sau mai puțin vizibile, se încolăcește odată cu trupurile foarte expresive ale actorilor, alunecă deasupra apei, urcă de-a lungul schelăriei metalice, se ivește din țipăt și joc, din muzica inspirată și plină de personalitate compusă de același Vasile Șirli pe care-l regăsim în toate echipele de producție ale marilor spectacole semnate de Purcărete. Muzica sa atinge acum înălțimi de o neobișnuită varietate, devenind ea însăși un personaj ce animă acest spațiu viu. Adesea dedicate interpretării corale, partiturile sunt imnice, incantatorii sau obsesiv-repetitive, cu sonuri armonioase ori stridente, divulgând contorsiunile inerente oricărui sfredelitor proces de transformare. Apă, foc și nisip spulberat sub cerul nopții, sub ancorajul imenselor pânze de pe fundal, pe care se vor proiecta iluziile risipite ori fulgurante chipuri trecătoare, totul se concentrează sub amenințarea apocaliptică a molimei ce bântuie coșmaresc lumea, păstrând-o captivă sub spectrul amenințării. Omenirea eliberată de zei și căzută în istorie va fi salvată sau va pluti veșnic în derivă pe apele visului halucinatoriu? Finalul apoteotic mizează pe efectul pirotehnic al mistuirii pânzei prin ardere. Întrebările erudite nu-și mai pot găsi un răspuns satisfăcător. Să ne bucurăm de spectacol, amintindu-ne de îndemnul estetico-hedonistic al celuilalt mare poet latin și contemporan cu autorul Metamorfozelor, Horațiu…

 

Photo credit:

Sebastian Marcovici, Dragoș Dumitru (Povestea prințesei deocheate)

Grimm (Metamorfoze)

* Teatrul Național ,,Radu Stanca” Sibiu

Povestea prințesei deocheate

Scenariu original de Silviu Purcărete, inspirat din Sakura Hime Azuma Bunshô, de Tsuruya Nanboku al IV-lea

Regia: Silviu Purcărete 

Scenografia: Dragoș Buhagiar
Traducerea din limba engleză: Eugen Gyemant
Muzica originală: Vasile Șirli
Asistenți regie: Eugen Gyemant, Sanda Anastasof
Asistent scenografie: Iuliana Gherghescu
Face designer: Minela Popa
Make-up: Elena Vlad, Corina Predescu, Alexandra Spătărelu
Consultant artistic: Kazuyoshi Tomita
Manager proiect: Claudia Domnicar
Coordonator marketing: Eliza Ceprăzaru
Distribuția: Ofelia Popii, Iustinian Turcu, Dana Taloș, Adrian Matioc, Diana Văcaru Lazăr, Cristian Stanca, Diana Fufezan, Raluca Iani, Mariana Mihu, Adrian Neacșu, Pali Vecsei, Vlad Robaș, Veronica Popescu, Cristina Stoleriu, Alexandru Malaicu, Codruța Vasiu, Serenela Mureșan, Johanna Adam, Cristina Ragos, Cendana Trifan, Oana Marin, Veronica Arizancu, Arina Ioana Trif, Fabiola Petri, Gabriela Pîrlițeanu, Ioana Cosma, Cristina Blaga, Ștefania Marola, Eduard Pătrașcu, Mihai Coman, Viorel Rață, Liviu Vlad, Cătălin Neghină, Ștefan Tunsoiu, Andrei Gîlcescu, Alin Turcu

Spectacol vizionat în 14 iunie 2018

** Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu

Metamorfoze după Ovidiu

Regia: Silviu Purcărete 

Dramaturgia: Alain Garlan
Decorul: Helmut Stürmer
Costumele: Lia Manțoc
Muzica: Vasile Șirli
Distribuția: Veronica Arizancu, Emõke Boldizsár, Mihai Coman, Ioana Cosma, Florin Coşuleţ, Ali Deac, Diana Fufezan, Alexandru Malaicu, Oana Marin, Adrian Matioc, Mariana Mihu, Adrian Neacşu, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Gabriela Pârlițeanu, Fabiola Petri, Daniel Plier, Cristina Ragos, Viorel Raţă, Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Arina Ioana Trif, Cendana Trifan, Iustinian Turcu, Codruţa Vasiu, Pali Vecsei, Liviu Vlad

Spectacol vizionat în 15 iunie 2018

Notă: Prima parte a articolului Confruntarea dintre spațiul spectacolului și limbajele neconvenționale publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 7-8 (632-633), iulie-august 2018

 

Tags: ,

4 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Sunt onorat si fericit ! In fiecare răspuns al dumneavoastră percep o atractivitate suplimentară fata de articolul propriu zis. M- am întrebat mereu de ce, astăzi găsind explicația. In recenzie, in cronică, sunteți condiționată ca intr-un spațiu dat să atingeți toate aspectele spectacolului , începând cu încadrarea în curentul literar, particularitățile autorului, personalitatea regizorului, noutățile inovație scenografice, jocul actorilor, muzica, până la calitatea redactării programului de sală. In răspunsurile la comentarii, aveți ” dreptul” la o libertate deplină, ceea ce , grație, talentului cu străluciri de diamant șlefuit la Anvers sau Amsterdam (după preferință, ….Rubens sau Rembrandt) va reușește la un mod adictiv pentru cel în cauză. Cu deosebită considerație…. adictiva, Dușan Crstici

  2. Dușan Crstici says:

    „Bizanț după Bizanț”! Celebra formulare alui Nicolae Iorga ce explică remanența vieții medievale bizantine in Țările Române, rezistența la reforma religioasa, distanțarea progresiva fata de occidentul ” progresist”. „Purcărete după Purcărete”, are o conotație diametral opusa: teatrul postmodern după, evident cel modern. Recenzia este minunată.Stampa japoneză mi-a amintit de arderea a mii de stampe in momentul arestarii lui Istrate Micescu pe motiv de…pornografie(tovărășii erau departe de viitorul teatrului)! Mi-am adus aminte de Sulmona exilatului Ovidiu, Ettore Ferrari, autorul statuii marelui italienist Heliade Rădulescu, înfrățind Sulmona de Constanța prin aceasi frumoasa statuie a poetului perioadei augustane. Indemnul lui Horațiu, celălalt mare , alaturi de Virgiliu, il respect cu fiecare noua scriere a dumneavoastră.Si aceasta este candidata la un nou florilegiu, al recenziilor de teatru postmodern. Cu deosebită considerație, Dușan Crstici

    • Mi-am dat seama că, într-un viitor album al teatrului postmodern, regizorului Silviu Purcărete i se vor recunoaște imaginația și creativitatea inepuizabile, resimțite în fiecare secundă trăită de spectator în mrejele spectacolelor sale. Mai noul (prin ,,Povestea prințesei deocheate”) coexistă cu mai vechiul ,,Metamorfozelor”, permanent revigorat de recentele receptări. Ar trebui neapărat adăugat aici că parodia modulată pe aducerea la viață a vechilor stampe japoneze din teatrul kabuki, printr-o poveste (cum altfel?) serioasă de la început de secol XIX, a impresionat atât de tare publicul nipon sosit de departe tocmai pentru acest festival și capodoperele sale, încât spectacolul ,,Povestea prințesei deocheate” a fost ales pentru a deschide Jocurile Olimpice de la Tokio din 2010. Sunt convinsă că iubitorii teatrului din Țara Soarelui Răsare s-ar bucura și de ,,Faust”, și de,,Metamorfoze”, producții, din păcate, aproape imposibil de exportat, tocmai din pricina spațiului unic, anume creat pentru ele. Cu mulțumiri și deosebită considerație, Maria Hulber

    • Evident, e vorba despre Jocurile Olimpice de la Tokio din 2020 🙂

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *