Mirosul

Timpul acela când așteptam cursa de la ora cinci nu mai e azi decât poveste filtrată prin ciurul amintirii. Stația era chiar în fața dughenei sau a cooperativei, cum i se spunea pe atunci. Intram, adesea, acolo, în copilărie, singură sau cu bunica dinspre mamă. Mă țintuia, de fiecare dată, mirosul ăla greu, inconfundabil, mai multe mirosuri suprapuse, de fapt, intrate unele într-altele, rezultatul fiind un hipermiros de țigară cafea bomboane la kilogram țuică vopsea var prosoape batiste pentru înmormântări din pânză albă tivite hârtie igienică gri cu un strat cărbune făină cartofi încolțiți unelte pentru grădină topoare cu coadă toporiști cuțite foarfeci spânzurate lângă ceasul decolorat care n-a mers niciodată ulei de soia atât de închis la culoare că-ți venea să vomiți marmeladă de gutui tare și rece tăiată în fața clientului cu-o sfoară caiete dictando creioane cu radieră sau fără chiloți unisex pantofi cizme de cauciuc napolitane eugenii la un leu biscuiți și toate câte se vor fi vândut într-un magazin sătesc, cu bani puțini.

Un miros pe care-l visez uneori, atât e de pregnant și inegalabil. Răvășitor, mi-a perforat pielea amintirilor, adânc, și nu-l mai pot scoate, e ac de insectă bătrână. E ca naftalina în haine, nu mai iese sub nicio formă. La întoarcere, nici eu nu știu de ce, dintr-o curiozitate pe care, de obicei, mi-o controlam cu succes, cercetam îndelung sulul de hârtie igienică gri, proaspăt cumpărat. Se puteau extrage din ea așchii subțiri de lemn, fâșii ascuțite ca sulițele din mușchii exersați ai unor zburătoare. Sătenii nu o foloseau decât atunci când veneau copiii de la oraș. Se ștergeau, fără să se întrebe de ce, fără să le pese, cu frunze de brusture sau cu foi de știulete încă împănușat. Totul era sub control, extras direct din natură. Și la ce bun hârtia aspră la pipăit, rumegușul reciclat, dacă brusturele putea fi văzut tot anul la marginea grădinii, după livada cu pruni, unde timpul, vara, părea agățat de câte-o frunză ori de brumatele fructe, stingher, la codiță atașat. Asemenea unei plante preistorice, brusturele se regenera cu repeziciune, de la o zi la alta, se-ntindea tentacular, obraznic, se cerea cules. Îmi plăcea să-mi trec mâna prin puful roz-violet din vârful florii sale, un fel de scaiete inofensiv, de pus în ramă.

Și biscuiții erau întotdeauna umezi, ținuți în saci de pânză, luați cu linguroiul ăla ciudat, care mi se părea, pe-atunci, extrem de greu, dotat cu o scobitură ce aducea a covată de sugar. Se cântăreau cu el toate produsele, indiferent de textură, și făina necernută și orezul cu musafiri nepoftiți prin el și bomboanele cleioase și bucățile pătrate, rare, de ciocolată amăruie și cafeaua cu arome pierdute și cuiele de orice mărime și fasolea pestriță și tărâțele. Când le turna cu încetinitorul în pungă, sunau, într-o perfidă gradație a clinchetului, diferit. Umedă era și cafeaua, un fel de năut văduvit de arome, băut doar duminica și nu în toate familiile din sat.

Napolitane cu cacao, cu lămâie, unsuroase ori seci, depinde, loturile nu proveneau de la același producător, mâzgăleau hârtia cerată în care aterizau. Bomboanele cu gust de mentă, verzi, opace, aveau un strat alb pe deasupra, de la zahărul care ieșea din ele. Țigările fără filtru, Carpați ori Bucegi, stivuite în cutii din carton, se vindeau la bucată. De atâtea ori aș fi vrut să trec de partea cealaltă a pultului, să cântăresc după bunul plac, 300 de grame, 2 kilograme, 1 litru, să-ntreb dacă lăsăm sau mai punem oleacă, să zâmbesc, în timp ce limba cântarului se-nclină la dreapta, la stânga, meticulos. Cred că lumea se vede altfel de-acolo, din spatele pultului. Vânzătorii și clienții – două lumi în așteptare. Între ei, linia demarcatoare, granița, tejgheaua pe care zac pungile cu marfă și cântarul obosit, cu greutățile din plumb, ordonate ca soldații înainte de luptă. Mă apropiam de ele și-ncercam să trag pe nas acele mirosuri uluitoare, înțepătoare, dulcegi, amare, incitatoare, o gamă impresionantă, nemaiîntâlnită de-atunci, care-mi procura, nu-mi pot explica de ce, o bucurie din care-mi era teamă că voi ieși mult prea repede.

Lângă dugheană, era birtul. Am fost acolo să cumpăr sifon, o singură dată. N-aveau, nu primiseră, era un lux, se vindea anevoios, doar doi, trei clienți în tot satul, dar am simțit alt miros, pe care nările se-ndârjeau să nu-l rețină. Mi-ar fi imposibil să-l descriu. Băutura trezită sau fermentată pute, de asta n-am îndoială. Abia am așteptat să părăsesc locul acela tubular, ca un plămân cangrenat, inundat într-un timp tulbure, sub cupola unui fum insidios. Mi-au rămas în minte, asemenea unui tablou în miniatură, privirile anemice ale mesenilor, mâinile lor grele și paharele, aproape toate goale, un zgomot de fond și vocile pe mai multe tonuri, încâlcite, în semiobscuritate, ca ațele cu fir subțire-n mosor. Peste drum, biserica și grădinița, lipite una de alta, își ascundeau chipurile sub umbra amiezii, zgârcită.

La toate întretăiatele mirosuri se adăuga podeaua din scânduri, dată cu petrol, de mai multe ori pe an, să nu o atace gândacii de lemn. Și lumina avea miros, în dugheana din centrul satului. Lumina slabă, ca de lumânare abia stinsă, nu permitea clientului să vadă cât mărunțiș avea prin buzunare. De fapt, clientul venea cu banii pregătiți, știa de-acasă ce avea să cumpere în acea zi. Îi punea pe tejghea de cum intra. Și zornăitul banilor de-atunci avea miros de tinichea. Începeau, încă din ușă, poveștile, cine a mai murit, cui poți să-i lași cheia de la poartă, cheia uriașă, ca-n basme, și să pleci la băi liniștit, trei săptămâni, pe la sfârșitul verii, când recolta a fost demult culeasă, cât mai e kilogramul de grâu, dacă taie Petrică porcul, să ți se spună oftând că nu-l taie, face prea multă mizerie-n curtea unde se va mărita Florența, mai bine așteaptă iarna, înainte de Crăciun, sau poate că-l vinde, să facă bani de rochie, pantofi și voal de trei metri, cel mai scump văzut vreodată-n sat.

N-am știut niciodată cum îl cheamă pe vânzător, un bărbat între două vârste, îmbrăcat în același pulover maro, ros pe la coate și cam strâmt, n-am întrebat pe nimeni cine-i, de unde vine, dar îl vedeam, uneori, la biserică, duminica. Părea înalt, alt om. Cânta în strană. Sau poate era fratele lui geamăn, venit de prin alte locuri, în vizită, la fratele său. Nu știam când se-nchide, când se deschide prăvălia. Nu și-a pus nimeni o asemenea întrebare, în acel sat cu amurguri incendiare, petrecute peste clopotnițele celor două biserici.

Când autobuzul scrâșnea din pneuri, cu dâra groasă de fum ce umplea sâmbăta, pe la trei, cerul stacojiu, coboram cu încetinitorul cele trei trepte ale prăvăliei. Mama se așeza întotdeauna în față, la geam, pe partea dreaptă. Îmi făcea cu mâna și surâdea încă înainte de-a coborî. Eu lăsam în urmă mirosul sau îl luam cu mine, îl târam cu o sfoară imaginară, nici nu mai știu ce se-ntâmpla cu-adevărat.

Pentru câteva clipe, când făcea bunica focul în soba de la drum, mirosul ăla rebel revenea. Îmi ardea nările. Podeaua se lumina cu intermitențe de la focul din cuptor, când galben, când roșu aprins, când negru, și ceva, o așchie de gând-miros nedefinit, traversa încăperea. Eram cel mai fericit copil în acele clipe. Împresurat de mirosuri, îmi rostogoleam gândurile în cea mai minunată dintre lumi. Timpul nu stătea-n loc, dar aveam senzația că satul acela, cu mirosurile lui suspendate ori retrase blând în țesătura hainelor, e un dar de la Dumnezeu. Un miracol. Curând, prăvălia s-a pierdut în amintire, ca un puf de păpădie. S-a făcut mică de tot, punct între două lumi. Vânzătorul, și el. Hipermirosul a rămas. Dincolo și dincoace de pult. Merg să-nchid ușa. E deja seară, târziu. De acum, ultimul client e și vânzător.

 

Tags: , , ,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *