Faţă în faţă

Realitatea socială nu se defineşte numai prin urzeala ei obiectivă (cu determinări politico-economice şi culturale), ci şi prin interstiţiile realităţii subiective – cu reprezentările despre sine şi despre celălalt. Cu câteva săptămâni în urmă, citeam fără prea mare surprindere rezultatele unui studiu de tip eurobarometru având ca subiect fenomenul ştirilor false. Printre rezultatele cercetării se aflau următoarele procente: doar  36 % dintre români îşi iau informaţiile din presa scrisă, în timp ce 93% stau alipiţi de televizor. Iar ceea ce se vede pe ecrane trimite gândul spre bizare dominante relaţionale, aşa cum permite (indirect) şi o comparaţie a portretelor din lumina reflectoarelor cu altele rămase în umbră.

De la produsul de televiziune pleacă Radu Paraschivescu în Două mături stau de vorbă. Scene româneşti (Humanitas, 2018). Volumul adună într-un snop consistent texte care (prilejuite de imaginea de pe ecran) evoluează sub forma investigării poznaşe a identităţii şi alterităţii – prin scoaterea la iveală a câtorva trăsături precumpănitoare.

Începând de la Ghidul nesimţitului (2006), obsesii, tabieturi, isterii, beteşuguri, metehne, mentalităţi, confuzii, inadecvări, proaste deprinderi şi derapaje au fost necontenit în atenţia lui Radu Paraschivescu. Le-am regăsit şi în Cartea râsului şi a cercetării (2017), de care Două mături stau de vorbă se agaţă nu doar prin temă şi abordarea tandru-ironică, ci şi printr-o serie de personaje care trec dintr-una în alta. Pun stăpânire periodic pe muchiile textelor, aşa cum otrăvesc (demonstrativ) ecranele. Pot lua chipul unei teledive cu „sexualitate despletită” ori al unui Făt-Frumos din abataj, cu limbaj şi comportament care găsesc un „canal de evacuare” pe un post a cărui denumire înveleşte „aluzia rigolei”. Pot apărea sub înfăţişarea şoferului lui Voicu, cu structura lui de „agent patogen” (un „demnitar în deficit de demnitate”) ori ca „musafir betonat în certitudini, pentru care simpla idee a dubiului duhnea a erezie”. Altfel spus, pretutindenarii de la televizor. „Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepționalismului carpatin nu doarme și insistă să susțină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spațiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măreția. România nu e singura țară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim./ Or, a inventa formule superlative când ești corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O țară lipsită de autostrăzi și spitale se leagănă în iluzia excepționalismului și a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O țară plină de analfabeți funcțional se chinuie să-și ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalității. O țară cu școli în care plouă și în care veceul e în fundul curții se păcălește singură prin îndelungi artificii cosmetice. O țară unde lumea nu mai citește adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O țară plină de gropi și de boli cochetează cu vârful clasamentului. O țară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun și se visează deasupra celorlalte.“

Sfredelitoare când surprind dinamica reliefului social şi tectonica reprezentărilor, savuroase prin aliajul dintre francheţea inteligentă, elanul asociativ şi năvalnica vitalitate stilistică,  Două mături… îmbină insurgenţa ironiei exasperate cu delicateţea invitaţiei la reflecţie. La urma urmei, râsul şi răgazul de gândire au în comun o anumită distanţare faţă de lume, care poate lăsa în urmă hârjoana cotidiană pentru a recupera (şi dezvolta) tot mai ignoratul germene cognitiv. Altfel, pericolul stă la pândă. L-a expus Giovanni Sartori (într-un excelent volum, tradus în 2008), l-a reluat Radu Paraschivescu: înlocuind cuvântul cu imaginea, homo sapiens se află în primejdia de a se atrofia până devine, irecuperabil, un placid homo videns.

(text apărut în “Orizont”, XIX, 2018, nr. 6, p. 14)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *