Îndemnul neîncetat și constant întru achiziționare de medicamente, suplimente alimentare și dispozitive medicale, nu doar la noi (dar ne interesează în primul rând, cu civică responsabilitate, starea morbidă a nației noastre), mă face să revin asupra unor aspecte la care meditam nu tocmai demult; nu doar că îndemnul crește de la o zi la alta precum Făt Frumos, dar și încasările sunt cert proporționale. Altminteri, îmi spunea un amic, reputat farmacist cu experiență nu chiar cât patria dar demi-centenară, că din calculele finanțiștilor rezultă indubitabil o rentabilitate superlativă a trei tipuri de comerț: cu armament, cu prostituție (evident internațională, nu neapărat politică) și cu medicamente; greu de ierarhizat cu acribie cele trei, dar oricum își împart podiumul învingătorilor.
Frenezia cu care ne sunt îmbiate feluritele remedia, doctorii, bumbi, elixiruri, medicamente sau leacuri induce o stare de beatitudine la nivel național după cum vom observa. Iar toate acestea prin intermediul acelorași mijloace media audio-vizuale care ne-au obișnuit de ceva vreme cu intoxicarea mentalului colectiv. Dacă avem în vedere și că (re)începe sezonul feluritelor alergii, subsecventele însemnări pot reprezenta un binevenit semnal de alarmă; pentru unii.
Și, să o luăm de sus în jos; adică de la cap, nu neapărat conform împuțirii peștelui, ci mai curând pornind de la izvorul prostiei.
Aflăm – mai ales pe calea undelor radio – că, dacă ai amețeli și te simți cu capul în nori, dar ai picioarele (încă) pe pământ, să mergi neapărat și să afli din cartea vertijului finalul fericit al poveștii tale; dar, dacă e poveste cu final fericit, te întrebi – deși cu capul în nori e cam greu să-ți pui întrebări – cui prodest? Probabil celor cărora li se face reclamă. Totuși, asocierea vreunui anevrism sau a oricărei metehne cerebrale cu povestea și fericirea, cam sună mai mult decât a cinism, sună a imbecilitate.
Există însă și remedii: mașina unei doamne e scoasă din lac după ce ea, imprudentă, șoferița adică, ajunsese în apă; pe cale celularizată își anunță soțul că e la spălătorie (auto, desigur), sugerându-se un calmant; nu se specifică cât de eficient va fi după ce consortului i se prezintă nota de plată (nu doar de la spălătorie). Unei tinere îi curge sânge din ochi; rezolvă însă instantaneu cu picături; nu știm dacă mai vede și după, dar nu mai sângerează ocular. Sistemul ORL, la fel, nu necesită consult de specialitate; gâtul se rezolvă cu bumbi, destul de ineficienți în raport cu prețul, dar mai ales observând lejeritatea cantitativă cu care pot fi îngurgitați; nasul – cu sprayuri din cele mai diverse, dar nu după o zi sau două, alergiile cu remedii scumpe deși există și mai ieftine și eficiente, iar urechile – cu preparat din apă de mare, după care auzi, sau nu, ca înainte.
Coborând organic, lucrurile devin mai complexe, cu dimensiuni aproape naționale, după cum sugeram mai sus. Aflăm pe un ton savant că jumătate din români suferă de constipație, la propriu, aserțiune care presupune totuși un studiu imens, deci cam incredibil ca realizare (poate totuși pe face book-ul exhibării internaționale); interesant că aceeași reclamă la alții, nu sună așa; nu aflăm că nemții sau ungurii ar fi la nivel național pe jumătate constipați, deși, obiectiv cugetând, nu se știe niciodată. Nici măcar aluziv nu rezistă această constatare, pentru că suntem un popor primitor, vesel, plin de drăgălășenie, cu masa mereu întinsă și plină de bucate, deci în nici un caz constipat; ca dovadă că inclusiv mizeriile (metabolice adică) ni le lăsăm cam peste tot. Cel puțin suspect e însă că (probabil cealaltă jumătate) foarte mulți români sunt diareici, recomandându-li-se cu vădită voioșie un preparat care acum are și gust de citrice, dar care – din experiența nu doar personală – pietrifică produsul metabolic; de unde rezultă clar riscul ca întregul popor român, adică și jumătatea diareică să se constipe; o situație sinistră ducând la schimbarea profilului moral – metabolic și istoric al neamului nostru care de peste două mii de ani luptă pentru statornicie și neschimbare; gravitatea situației crește până la incredibil și dureros dacă luăm în seamă – și nu putem ignora în acest caz – faptul că foarte mulți români, iarăși probabil jumătate, suferă de hemoroizi; ni se prezintă o scoică albă de wc din care ies flăcări amenințătoare de parcă utilizatorul ar fi urinat benzină sau alcool rafinat aruncându-și apoi mucul de țigară, evident iritat de dureroasa meteahnă rectală. Recomandările sunt miraculoase: dispar spinii de pe scaun, chiar de pe șițul bicicletei semicursiere, se sting flăcările din vece; nu se știe însă – căci din anumite motive tehnice dar și ținând de sfiiciunea poporului nostru, nu putem vedea – dacă și din anusul nefericitului suferind.
Inepția cu „cel puțin jumătate din români”, îmi amintește de un studiu, savant până la prostie, despre mortalitatea infantilă și natalitatea catastrofală din – evident – România, că asta îi îndurerează pe mulți (și de dincolo). Din statistica prezentată cu fast și satisfacție jurnalistică, reieșea că în țară zilnic și per total an mor mai mulți bebeluși decât se nasc, ceea ce era desigur o aberație, dar una senzațională, cel puțin precum reclamele la medicamente.
O mare atenție este acordată deșeurilor sublimate, adică mai direct, stării gazoase; observăm însă o mare schimbare de percepție, nu neapărat olfactivă; dacă, spre pildă, în secolul XVIII și nu numai, flatulența făcea parte din socializare, fiind „gustată” în public la nivel sonor cel puțin (o scenă de acest fel e admirabil redată în capodopera Amadeus a – de acum – regretatului Milos Forman), iar pe la 1600 într-un Tratat despre vise (al lui Dionisius Lazarus) se credea că flatulența influențează starea onirică, acum ni se oferă cele mai felurite pastile care să îngrămădească gazele intestinale, rămânând însă un mister unde vor fi eliminate chiar și așa în stare concentrată și cu ce efect. Exemplele nu sunt foarte convingătoare. Tot în legătură cu metabolismul sunt și suplimentele alimentare pentru slăbit, între Ioana și Maria având loc un dialog implicând invidie („vai, văd că ai slăbit…”, în gând „poate moare…”) dar și evocarea unor substanțe, pe un ton firoscos care sugerează însă habarnismul total în domeniu.
Ajungem însă – descinderea, coborârea în jos adică, ne obligă – la organul obsedant încă pentru Sacrul Tribunal al Inchiziției; problemele sunt multiple și prezentate cam phalusocratic; dacă bărbații zburdă pe jos sau cu mașina, după câteva pastile care-i revirilizează pe principiul „probleme bărbătești, medicamente bărbătești”, femeile au de îndurat mult mai mult și într-o prezentare cam nerușinată, să nu-i zic mitocănească; o doamnă își sună prietena anunțând că nu poate veni la petrecere pentru că are o problemă intimă, de parcă participarea ar presupune folosirea organului incriminat, sau cel puțin despuierea invitatelor; o alta mărturisește jenată că are mâncărimi, scurgeri și miros urât, sinceritate debordantă, dar nu prea plăcută când e făcută radio-televizat la ora mesei (de prânz sau vesperal); remediile sunt cele cunoscute (de la medic însă), astfel că veselia pune stăpânire pe persoanele afectate, acum inundate însă de fericire.
Ficatul se bucură însă de cea mai mare atenție mergând până la compoziții muzicale în versuri, generatoare de veselie și dor de poezie; desigur, mă îndoiesc de faptul că autorii știu că anticii fixau sediul spiritului în ficat, de unde și chinurile hepatice ale lui Prometeu la venirea nesățiosului vultur trimis periodic de dușmănosul Zeus. Mai nou, într-o efuziune de bunătate i se urează „La mulți ani ficatului”, fără a se specifica însă și starea purtătorului, oferindu-i-se un tort apetisant și o cutie de pastile, în acorduri muzicale. Și mai paralizant este îndemnul „Surprinde-ți ficatul!”, fără a avea și amănunte despre reacția organului surprins. Dar, cum abyssus abyssum invocat, și în calea digestiei la români „o genune o cheamă pe alta”. Colonul – până la constipație, diaree și hemoroizi – se dovedește a fi o cale îndelungată, căci, vorba unui măhăleanț vorbind despre fasolea cu clisă și kaiser, „mațu gros îi lucru mare”; suntem introduși – vizual, desigur – în hrubele tainice ale intestinului, putând să observăm ce fac remediile propuse, spre a se ajunge la un maț fericit. Ar mai fi de amintit pancreasul protestatar „panchi”, sau fierea leneșă, ambele fiind rezolvate cu bumbi, deși realitatea cruntă trimite prea adesea la bisturiu sau, nu o dată, în sicriu.
Într-o direcție estetizantă de data aceasta, aflăm că femeile au picioare frumoase, un adevăr acceptabil dacă presupunem că frumusețea e general feminină; se recomandă remedii cam greu de spus cât de eficiente în realitatea varicoasă, mai ales că sursa competentă – farmacistul mai întâi – te asigură că există și lucruri care trec, dar varicele intră în categoria celor care refuză dispariția pe cale gelificată. O tânără se plânge că îi pică genele; nu știe, desigur, că, dacă ar fi în evul mediu, ar scăpa de Inchiziție, căci genele se numărau printre depozitarele puterii vrăjitorești, sau, oricum, nu ar mai fi ce să i se smulgă înainte de arderea pe rug; trăim însă vremuri fericite în care remediile sunt miraculoase, chiar inexplicabile, provocând invidia prietenelor cu gene scurte dar care, probabil, nu cad.
De asemenea, de amintit și despre unghiile în descompunere, cam neplăcute la prezentare, dar vindecabile atât de repede încât parcă anunță moartea iminentă a dermatologiei, ca și pasta de dinți care-l va duce în șomaj pe stomatologul care, culmea masochismului profesional, o recomandă zâmbindu-le pacienților săi.
Desigur, nu am epuizat nici pe departe aspectele morbidității la români, spre pildă durerile de spate până la încovoiere, ceea ce ar explica înclinarea sau închinarea la Sublima Poartă odinioară, sau în fața unor puternice instituții de azi; dar, suntem asigurați că putem ajunge dansatori prin remediile oferite; nu ni se specifică însă genul dansului și, mai ales, pe muzica cui???
În consens cu morbiditatea prezentărilor la care m-am referit, voi cita principiul medicinii romane: Quod non sanant medicamenta sanat ferum, quod non sanat ferum sanat ignis, quod non sanat ignis sanat mors. (în traducere, spre a nu fi suspectat că fac reclamă Romei sau… Vaticanului: „ceea ce nu însănătoșesc medicamentele, însănătoșește fierul, ceea ce nu însănătoșește fierul însănătoșește focul, iar ceea ce nu însănătoșește focul însănătoșește moartea”).
Și, pentru a încheia în spiritul macabru ludic și totuși tragic al celor de mai sus, voi cita din producția marelui și imbatabilului producător de perle care este TVR, cu referire la fosta presupusă (de unii) regină a României; cu remedii, ținute secrete desigur și demne de tehnicile Egiptului antic, s-a reușit o performanța incredibilă: „Trupul neînsuflețit al reginei va ateriza pe aeroportul Otopeni” (nobilă intenția de a o ști deja înger pe decedată, dar…); aceleași minuni cu fostul monarh despre care aflăm tot o minunăție (fără vina lui însă): „Palatul de la Săvârșin a fost cumpărat de regele Mihai în timpul primului război mondial” (cam greu, de vreme ce nu exista încă nici măcar embrionar… regele”).