Două cărți recentissim apărute survolează și oferă perspective de pe mai multe niveluri și din mai multe unghiuri (aș îndrăzni să spun chiar: întru adevărul istoric) cu privire la două dintre țările cele mai interesante pentru mișcările comunist-socialiste din ultimul secol: China și Cuba. Sunt, foarte pe scurt spus, două volume care marchează și detaliază mai multe linii de forță – istorice, ideologice și de putere pur și simplu – pentru regimurile chinez și cubanez făcute de doi dintre cunoscătorii intimi ai acestor regimuri.
În primul caz – al Chinei – e vorba despre un scriitor (acum, unul dintre cei mai faimoși din China, dar și în afara ei; i-am spune, pe bună dreptate, ”un star” al literaturii chineze contemporane), doctor –dentist la bază, dar convertit foarte devreme la practici culturale umaniste (de foarte bună calitate, critice în raport cu factorul – în China teribil de puternic – ideologic) și trecut la modul direct prin mai multe (iar unele chiar dure) filtre al istoriei recente a acestei imense țări din Extremul Orient. În al doilea caz – al Cubei – narațiunea este datorată unuia dintre cei mai apropiați (la propriu, în primul rînd) oameni de Fidel Castro în partea a doua a longevivei domnii a tiranului cubanez; și anume, povestea e spusă de către una dintre găzrile sale de corp de mare încredere care, după ce intră în dizgrație, alege să spună cît de mult adevăr poate despre dictatorul cubanez. Ambele narațiuni sunt relatate la persoana întîia (pentru situația bodyguardului cubanez e de pus o nuanță: cartea vine în formulă publicabilă și pentru că e periată de Axel Gylden, autor al unei istorii a Braziliei, reporte internațional la o prestigioasă publicație, L’Express) – și aceasta este, în estimarea mea, un plus pentru tipul de istorie pe care ni-l propun aceste cărți.
Yu Hua este autorul unei cărți de eseuri despre ce a fost și ce este China în ultimele (5-7) decenii. Scriitorul chinez – acesta e fostul dentist care a trecut la umanioare pentru că, spune el, nu îi ”plăcea să se uite în gura oamenilor” – e deja cunoscut în România, prin intermediul a două romane puternice (ambele apărute la Humanitas – ”În viață” și ”Cronica unui negustor de sânge”). Cu câțiva ani în urmă, cînd China a fost invitata specială a tîrgului de carte de la București, starul chinez a făcut parte din delegația țării sale de scriitori deplasați la în Capitala României. ”China în zece cuvinte” e un fel de a intra ”lateral” în substanța politică, ideologică și culturală a uneia dintre țările care marchează, ca trendsetter de cel mai înalt rang, mersul lumii în ultimele decenii. Yu Hua ia zece cuvinte și le spune – din unghiul său de vedere, foarte convingător și atît de inventiv – povestea lor recentă. Altfel spus, umple aceste zece cuvinte cu istoriile recente, așa încît, în sumă, avem un portret foarte viu al Chinei. Cele zece cuvinte sunt următoarele: popor, conducător, lectură, scris, lu xun, decalaj, revoluție, firul ierbii, imitație, cacealma. Așa cum se poate intui la o primă vedere, istoria (mai ales istoria recentă a) unora dintre aceste cuvinte este, dacă privim prin lentila umanismului, deformatoare; a altora, în oglindă, formatoare. Dar, dincolo de ceea ce este ușor de ghicit, este realmente de apreciat ”rețeta” – atât de specială – pe care o utilizează acest scriitor/eseist pentru a vorbi despre țara sa. E un cocktail stilistic și retoric în care se amestecă umorul (adesea, un umor amar), experiența imediată a autorului, considerațiile istorice făcute cu o precizie…medicală direct pe tema majoră a acestor ”eseuri caleidoscopice”, pildele, pasiunea de a povesti, ”învățătura”/ ”morala” unei experiențe sau a alteia, teroarea și tandrețea, luciditatea și empania, rigoarea și speranța. ”Rareori găsești o carte de ficțiune care să fie când isteric de amuzantă, când profund mișcătoare și tulburătoare. Cu atît mai neobișnuit este să întâlnești asemenea calități într-o operă de non-ficțiune. China în zece cuvinte este o astfel de carte” – sunt aprecieri cum nu se poate mai nimerite (citatul e dintr-o cronică din ”Los Angeles Review of Books”) despre acest volum excelent.
Dacă ar fi să coborâm – pentru a cere ajutor hermeneutic – în istorie și am invoca două tipuri de atitudini din Homer, atunci am putea spune că opțiunea pe care o face scriitorul chinez în această carte (ea este la fel de evidentă și pentru romanele sale – cel puțin, pentru cele care există la noi, traduse) este în interiorul unei logici ”a la Ulisse”, nu ”a la Ahile”. Yu Hua știe foarte bine care e ținta supremă a eseurilor sale – toate cele zece texte sunt critice -, dar modul în care alege să își exerseze critica nu este unul frontal, perpendicular. Impactul este, de aceea, mult mai puternic. ”Numai în momentul în care durerea altcuiva a devenit propria mea durere am înțeles cu adevărat ce înseamnă viață și ce înseamnă să scrii. Mă gîndesc că, în afară de durere, nimic altceva nu-i poate face pe oameni să comunice mai ușor, pentru că legătura pe care o naște durerea izvorăște din cel mai intim loc din inima omului. De aceea am scris în această carte despre vremurile dureroase ale Chinei și despre propria mea durere, pentru că durerea Chinei este durerea mea”.
În privința celui de-al doilea volum semnalat în acest spațiu, să spunem, mai întîi, uzînd de un joc de cuvinte, că Juan Reinaldo Sánchez este (In)Fidel. Era, mai precis, fiindcă în 2015 a murit. A fost așa pentru că mai întâi a fost (lângă) Fidel, apoi s-a îndepărtat de faimosul dictator cubanez (și pentru aceasta a fost aspru hăituit), devenind (In)Fidel. Într-o prezentare-blitz, aflăm despre Juan Reinaldo Sánchez că a fost timp de 17 ani gardă de corp cu responsabilităţi importante a conducătorului Cubei, Fidel Castro (1926–2016). A avut, ca militar, gradul de locotenent-colonel. În 1994 a cerut pensionarea şi, ca urmare, a fost arestat şi torturat. După eliberarea din închisoare, în 1996, a continuat să fie urmărit de serviciile secrete. A avut opt tentative eşuate de fugă din ţară. Abia în 2005 a reuşit să ajungă clandestin în SUA, iar în 2014 a publicat, în Franţa, o carte de memorii despre viaţa dublă a lui Fidel Castro. Aceasta, intitulată: ”Viața secretă a lui Fidel Castro. 17 ani în intimitatea lui Lider Maximo”.
Dictatorul cubanez iubea, știm din foclorul politic, să petreacă, să celebreze, să fie adulat, să „se dea mare”. Iată câteva detalii, recuperate din cartea mai sus-numită, legate de această pornire a lui Fidel Castro: „cu noi, gărzile de corp şi şoferii lui, nu cu Dalia sau cu copiii, sărbătorea Fidel evenimentele de la 1 ianuarie, 26 iulie şi 13 august. Sunt cele trei date fundamentale din istoriografia castristă. Data de 1 ianuarie corespunde „Triumfului Revoluţiei”, care a avut loc de Anul Nou, în 1959. 13 august marchează aniversarea lui Fidel Castro, născut în 1926. În sfârşit, 26 iulie aminteşte că epopeea revoluţionară anti-Batista a pornit în acea zi, în anul de graţie 1953, cu „atacul eroic” (deşi ratat) al cazarmei Moncada din Santiago de Cuba. Pentru ca importanţa acestui eveniment să fie bine înţeleasă, Fidel a transformat ziua de 26 iulie în sărbătoare naţională. Mesajul este clar: în Cuba, această dată este începutul a tot, big bang-ul politicii”. Și, tot legat de faptul de a petrecere, în cuvintele aceluiași martor direct: „În ziua aniversării, Fidel nu uită să-l viziteze nici pe fratele lui, Raúl, nici pe scriitorul columbian Gabriel García Márquez, care mănâncă uneori miel fript, alături de ceilalţi, în Unitatea 160. În general, festinul durează trei sau patru ore. Fidel este întotdeauna fotografiat, în general după primirea cadourilor. Deschiderea darurilor, trimise de omologii lui Fidel sau de admiratori străini, durează mult timp. Sunt sute: lăzi de vin de la preşedinţia algeriană, cutii de curmale trimise de şeful de stat irakian Saddam Hussein, jambonul pata negra oferit de un grup de admiratori spanioli care ştiu cât îi place lui Comandante această specialitate iberică…”.
Pare ok, poate chiar idilic, pare că e așa cum se cuvine să fie? Pare, dar nu e așa în realitate — deși o asemenea apreciere nu e pe placul multor superstaturi din diverse domenii care și-a făcut din Fidel Castro (și, adesea, din Che Guervara — un criminal odios) icoane; nu e, de asemenea, nici pe placul multora dintre liderii de opinie care au consumat, ca pe un opium, stângism extrem și comunism decenii de-a rândul în Vest, în ciuda tututor evidențelor de bun-simț. Iar cartea de față pune în joc câteva argumente extrem de solide, care sprijină o perspectivă foarte severă cu privire la cine a fost și ce a făcut cu adevărat Fidel Castro. Nu mai puțin decît un criminal, nu mai puțin decît un monstru politic. Cartea, e adevărat, este presărată cu anumite episoade care ar putea induce în eroare — provocând judecăți din specia celor admirative —, dar ea este, mai ales, un inventar din specia răului: al unor orori, al unor excese care stau foarte aproape de demență politică, al gesturilor și faptelor unui om care a umilit o țară, sărăcind-o drastic, batjocorind-o în numele unor idei stupide. E o carte despre un rău imens care a cuprins o țară frumoasă, vai, condusă, atîtea decenii de comuniști. Apropo: fiindcă renaște un fel de admirație — adesea tâmpă, căci ea e net în afara faptelor reale — pentru comunism, cartea de față este și un bun manual de limpezire a minților prea înfierbîntate. La fel, și cea despre China.
