Interviu cu Dr. Gábor Egry, cercetător, director al Institutului de Istorie Politică, Budapesta, Ungaria. Interviu luat de Dr. Anca Șincan
A.Ș. Poți să spui publicului din România în câteva cuvinte cine este Gábor Egry?
G.E.: M-am născut în Ungaria fără să am vreo legătură de familie în România. De pe la vârsta de 12 ani am vrut să devin istoric și până acum n-am deviat prea mult de la acest obiectiv. Am terminat facultatea la ELTE la Budapesta asta incluzând chiar studiile doctorale în 2006. Inițial am fost interest de istoria instituțiilor financiare. Mi-am scris teza pe rolul instituțiilor financiare ale sașilor din Transilvania în mișcarea națională până în 1914. Dar, în parte datorită obligațiilor institutului unde lucrez, mi-am schimbat tema, abordând teme ca naționalism și identitate națională la minoritățile maghiare și mai apoi în estul și centrul Europei.
Din 2002 lucrez la Institutul de Istorie Politică, succesorul legal al Institutului de Istorie al Partidului înainte de 1989. Este o instituție mică și privată dedicată studierii istoriei moderne, istoriei mișcărilor muncitorești și stângii. (Suntem câteodată numiți comuniști deși, anul viitor, ultimul dintre cercetătorii care au funcționat aici înainte de 1989 se va retrage. Voi fi atunci, la cei 43 de ani ai mei, cel mai experimentat cercetător din institut). De-a lungul anilor, de când sunt în acest institut, am urcat în ierarhie până la poziția de director (2017).
Între timp, am primit mai multe burse de cercetare de la Colegiul Noua Europă din București (mi-au plăcut enorm cele șase luni petrecute acolo), Imre Kertész Kolleg, Jéna, Center for Russian European and Eurasian Studies, Stanford University (cu o bursă Fulbright) și Institut für Ost und Südosteuropa, Regensburg. Am primit burse de la Academia Maghiară și de la Fondul Maghiar de Cercetare pentru a analiza etnicitatea, societatea locală și naționalismul în România și Cehoslovacia perioadei interbelice, un subiect pe care lucram de când mi-am terminat doctoratul până în 2015.
La început nu am publicat prea mult în străinătate sau în engleză, dar treptat, am început, așa cum am început să dezvolt legături strânse cu colegi cercetători din întreaga lume, să public în sfârșit lucrări pe care le puteau citi și alte persoane nu doar colegii mei maghiari. Din 2014 lucrez la un proiect pe care l-am imaginat ca un proiect pilot – o comparație a tranzițiilor locale de la imperiu la statele naționale (Austro-Ungaria și statele succesorale). Și, în mod miraculos, anul trecut am primit un ERC Consolidator (European Research Grant) pentru a lărgi această comparație la teritoriul întregii defuncte monarhii habsburgice.
A.Ș.: Țări vecine, cu pretenții teritoriale una asupra celeilalte și războaie istoriografice purtate peste tot în lume, România și Ungaria au intersecții tematice în cercetare care au permis apariția astăzi a unui tot mai mare număr de cercetători specializați în subiect. O literatură de specialitate tot mai bogată iese din aceste intersecții. Unde se poziționează Gábor Egryîn canonul curent?
G.E.: Am o experiență recentă cu un documentar despre unguri în România care a fost transmis ca parte a unei campanii de informare la aniversarea a 100 de ani de la fondarea României Mari. Am fost unul din experții intervievați și la scurt timp după ce a fost prezentat documentarul, un articol pe site-ul historia.ro l-a criticat puternic prezentându-l ca revizionist anti – românesc. (Nu cred că criticile erau justificate, în ciuda unor minore puncte, dar nu voi refuta pozițiile acestora aici). Nu am fost eu identificat ca vinovat principal (nu am fost nici măcar nominalizat cum a fost colegul meu Csaba Zahorán), dar am simțit toate aceste acuzații ca nefondate și dificil de explicat. În cazul meu nu multe din contribuțiile mele au rămas în documentar (de exemplu, regizorul a tăiat ce am spus despre nepotul Arhiepiscopului Mețianu care era procuror șef al județului Brașov în 1917-1918 având un cuvânt important în toate procesele românilor acuzați de colaborare cu ocupația românească în 1916 și care a insistat pentru pedepse severe care au fost comutate sau reduse de curtea militară de la Cluj care era curte de apel), dar ce am încercat să explic este că există o linie narativă care este diferită de ambele interpretări canonice și cea maghiară și cea românească. Chiar și față de cele mai moderate și mai recente.
Astfel, mă consider un “revizionist”în ambele țări dar nu pentru publicitate sau pentru a distruge miturile. Una din direcțiile pe care le-am întâlnit pe tot parcursul cercetării mele este calitatea dubioasă și egoistă a tuturor revendicărilor suferinței și opresiunii în general, aceste experiențe totale ale minorităților în societățile de dinaintea celui de-al doilea război mondial care vin în contradicție cu realitatea acelor timpuri. Nu spun că indivizii nu au fost abuzați sau că drepturile lor nu au fost restrânse, și în Ungaria și în România. Dar să povestești și să creionezi viața lor ca o serie de suferințe permanente este problematic nu doar pentru simplu fapt că statele nu erau omogene, și experiențele acestor minorități au fost diverse. Câteodată o experiență diferită este condiționată de particularitatea cazului, ca de exemplu nobilimea greco-catolică din Maramureș, o parte importantă a elitei județului cu mult înainte de 1918 și după “Marea Unire” care au fost refractari la a renunța la contactele lor cu ungurii, la obiceiurile lor culturale. Și această atitudine poate fi găsită în Lugoj, în Caransebeș. Dar – și asta e general în România Mare – era de obicei rezultatul diferențelor din cadrul aceluiași stat. Doar pentru că exista o lege, un decret, un ordin ministerial care restrângea viața minorităților asta nu însemna că era pus cu strictețe în aplicare.
Agenți ai statului aveau loc de manevră și spațiu pentru a interpreta regulile și conceptele. Sau poate doar realizau că acestea nu puteau fi puse în practică. Ca de exemplu poliția din Abrud în 1938 când li s-a spus să nu mai trimită mesaje laconice lunare despre situația iredentismului maghiar. (Rapoartele trimise în mod regulat conțineau aceleași doua propoziții: Ungurii fac ce fac de obicei. Nimic special de semnalat.) În locul acestora, au spus superiorii, ar trebui să îi urmărească îndeaproape pe unguri și să raporteze tot ceea ce aceștia fac pentru că orice grup maghiar, toate activitățile ungurești erau manifestări și mijloace de propagandă iredentistă și conspirații. Poliția locală respectă cerințele și schimbă rapoartele. Începând cu următorul, rapoartele sunt alcătuite din aceeași propoziție: Ungurii fac ce fac de obicei, dar cum noi acum știm că orice activitate maghiară este iredentistă, poliția este foarte atentă la ele.
Poți vedea din aceste exemple de ce cred că sunt un revizionist al ambelor istoriografii. Ce mă surprinde în articolul de care am vorbit mai sus este că chiar dacă cineva vrea să ofere o imagine mai pozitivă față de oricare din cele două țări/ comunități, recepția acestei imagini depinde mai mult de modul în care te lupți cu elemente constitutive ale conștiinței naționale. Percepția mea asupra României interbelice este mai puțin negativă decât a majorității colegilor mei unguri și ai putea să te aștepți să fie primită bine de istoriografia română, dar fiindcă este o idee dezvoltată dintr-o situație favorabilă a unor grupuri sociale și regionale românești în Ungaria dualistă (de exemplu nu erau opresați atât de tare, puteau fi parte a elitelor locale, puteau coopera cu guvernul maghiar, etc) nu este îmbrățișată de istoricii români. Dar nici de cei maghiari. Dacă le-ar plăcea să nuanțeze portretul politicii minorităților Ungariei dualiste pe care îl ofer, pentru că vorbesc de așa numita “traumă a Trianonului,” un element crucial al politicii identitare și de memorie în Ungaria, care nu a existat ca un fenomen social în întreaga societate maghiară, ci a fost mai degrabă o trauma culturală, mediată de actori sociali care au fost afectați negativ de tratatul de pace sau au sperat să câștige avantaje sociale și politice, se întâmplă des ca aceștia să nu îmi preia nici argumentul privitor la dualism.
Dar nu vreau să par un martir. Știu foarte bine că există cercetători, și nu doar câte unul doi, ci un număr în creștere care sunt gata să dezvolte subiecte sensibile și o fac cu competență. Deci nu sunt un pionier și nici nu cred că stau undeva la mijloc. Dar cred că ofer niște idei care o să ducă mai departe cauza aceasta. Ce cred că putem face este să folosim perspectiva duratei lungi (nu doar comparând perioada de dinainte de 1918 cu cea de după dar să ne uităm atent la rupturi și continuități) și să găsim moduri de a dezvălui aceste întretăieri. Aceasta am încercat să fac oferind aceste fațete (politice sau de zi de zi) ale regionalismului transilvan, român și maghiar. A fost fascinant să văd cum oameni obișnuiți au folosit un cod cultural comun și un set de obiceiuri pentru a trasa granițe către oameni fără provincii și cum era parte chiar a discursurilor regionaliste. (Ca Alexandru Vaida Voevod ce susținea că a fost întotdeauna un om liber pentru ca a avut un titlu nobiliar maghiar și că el nu a fost eliberat de liberalii din București.) Fascinant și edificator. Acesta a fost punctul de plecare al cercetării mele actuale, să găsesc aceste întrepătrunderi la nivel local, acolo unde fuseseră ascunse în spatele unei aprinse retorici naționaliste.
A.Ș.: Sunt puține proiecte europene (ERC) care se uită la România. Tu ești directorul unuia dintre ele. Poți să ne spui pe scurt despre ce este proiectul?
G.E.: Este probabil o exagerare să spunem că NEPSOTRANSeste despre România, dar o parte semnificativă a lui este. Idea proiectului este realizarea, prin analize comparate a tranzițiilor locale și regionale de la forma imperial, austro ungară, la statele succesoare, a unei tipologii ca bază pentru generalizarea rezultatelor și un model pentru alte cercetări similare asupra a ceea ce eu numesc tranziții post imperiale. Proiectul se axează pe 9 regiuni, două regiuni și jumătate fiind din România. (Jumătatea de regiune este granița Galițiano-Bucovineană, colega noastră Dr. Elisabeth Haid axându-se pe partea galițiană a frontierei dar urmând să includă și Bucovina.) Acestea nu sunt simple studii de caz ci și exemple de contexte geografice, sociale și economice specifice. Maramureș este o zonă înapoiată, de munte și predominant agricolă cu un procentaj semnificativ de populație evreiască și cu o elită română care era bine integrată în Ungaria dualistă. Sudul Banatului este la rându-i o zonă muntoasă dar mai industrializată (și include interesantul oraș port Orșova). Astfel, aceste regiuni au aceeași importanță în proiect ca toate celelalte. Vom studia și cazuri care sunt tratate de literatura existentă și vom invita specialiști în proiect pentru a contribui cu propriile lor cercetări.
Intenționăm să acoperim patru teme cheie din această perspectivă locală: (1) statul, construcția statală și relațiile dintre stat și societate; (2) elitele locale și diverșii lor oponenți; (3) etnicitatea; (4) discursuri locale despre tranziție, cum acestea leagă lumile locale de lumi mai largi. Cronologia ține de la re-mobilizare până la – temporara – consolidare statală de la finalul anilor 1920 și principalul interes ține de modul în care societățile locale, care au fost integrate într-un cadru imperial și în formarea statului și-au negociat poziția în statul națiune. Comparația nu va fi una clasică. Într-o primă fază vom dezvolta așa numite încrucișări (unitatea de analiză principală a histoire croisée) și le vom compara, nu doar instituții, structuri, rețele, fenomene.
Sper să reușim astfel să privim la transformările de durată lungă și procesele de scurtă durată, să aflăm mai multe despre cum au trăit aceste societăți și cum au funcționat înainte de 1918 și cum moștenirea acestei perioade a avut impact asupra traiectoriei lor ulterioare. Din nou, mă flatez spunând că acesta este un model complex care unește diferite concepții istorice (sociale, politice, de istorie economică, sociologie istorică, antropologie, etc) care vor rezulta într-o cunoaștere relevantă peste domeniul istoriei, relativ la stat și statalitate. Ce este un imperiu, ce este statul-națiune, cum operează în realitate, acestea sunt întrebările importante în opinia mea.
O echipă cu nouă membri lucrând la acest proiect, fiecare uitându-se la o regiune (eu voi studia sudul Banatului) vom organiza workshop-uri, o conferință dedicată fiecărei teme cheie și vom publica volume tematice și o monografie finală, ultima o carte colectivă cu mai mulți autori. Astfel, nimeni dintre cei care lucrează pe istorii locale și regionale în această perioadă n-ar trebui să fie surprins dacă va primi invitație de colaborare.
A.Ș.: Faci cercetare în România. Ce i-ai transmite unui tânăr cercetător care se pregătește de a cerceta pe acest subiect?
G.E: Așteaptă-te la o dezordine în arhive și nu te opri niciodată din a căuta alte surse din lene sau pentru că ceea ce ai văzut până acum ți se pare de nefolosit, că se repetă sau că sunt simple chestiuni administrative. Arhivele din România, și nu doar cele din București ci și arhivele teritoriale păstrează o comoară care este prost tratată. Nu sunt eu în măsură să vă spun de ce, dar în comparație cu felul în care materialul documentar este organizat în alte țări în care am făcut cercetare, România oferă niște documente neorganizate, neselectate, neevaluate, deseori lăsate în stadiul în care au fost generate de organele statului care le-au generat sau colectat și stocat în arhivele lor instituționale. Câteodată este un sistem logic, dar cel mai des nu este. În ciuda acestui fapt, cu persistență multe comori neașteptate pot fi descoperite și sfatul meu este să nu te oprești presupunând că ai văzut tot doar pentru că documentele pe care le-ai găsit îți susțin ipotezele.
Odată mă uitam la materiale despre examenele de limbă în București și erau două dosare cu numere de înregistrare consecutive care menționau documente despre subiect. Primul a conținut exact ce mă așteptam: demiteri de funcționari publici din rândul minorităților și documente despre acest lucru. Al doilea însă cuprindea documente referitoare la perioada de după examene cu multă informație despre modul cum prefecții români voiau să își salveze (păstreze) subordonații de etnii minoritare de la demiteri. Chiar au furat la examen, i-au pensionat sau au intrat în procese cu superiorii lor din guvern. Din aceste documente – rezultate la examene, eseuri corectate, corespondență etc – și din compararea rezultatelor cu listele funcționarilor minoritari după câțiva ani după examen a fost clar că românii din zonă apărau oficialii minoritari. Un coleg, care nu este nici român nici maghiar și pe care nu o să-l numesc aici, a scris mult pe subiectul acesta al examenelor. Dar uitându-mă pe foaia de folosire a ambelor dosare mi-a fost clar că el s-a uitat la primul și pentru că acesta i-a confirmat ipotezele nu l-a mai comandat pe al doilea dosar cu informațiile suculente. Deci, în final, eu am fost cel norocos care a scris un articol publicat în Slavic Review anul trecut reinterpretând examenele de limbă și situația funcționarilor publici din România interbelică.
Am găsit mulți colegi români din generațiile mai tinere dar și cele de seniori care sunt deschiși, bine educați și urmărind ultimele dezvoltări teoretice și metodologice. Interacțiunea cu aceștia m-a ajutat enorm și mi-a deschis orizontul. Am încercat deasemenea să urmăresc ce se întâmplă în științele sociale deseori prin intermediul NEC și CEU. Mi-au stârnit interesul pentru etnicitatea de fiecare zi (everyday ethnicity) sociologii Rogers Brubaker, Margit Feischmidt, Jon Fox, Liana Grancea și cercetarea lor despre Cluj. Aceasta este o lume care se dezvoltă și încurajez pe oricine să intre în contact cu ea!
Cât despre mediul profesional, eu am experiențe mai degrabă pozitive, dar pot spune că am fost privilegiat, șederea mea la NEC a stat la baza acestor relații pe care contez încă. În plus sunt mai puțin insistent și cu mai multă răbdare. În timp poți găsi contactele potrivite și partenerii de care ai nevoie și poți ocoli instituțiile care încearcă să impună propria și tradiționala interpretare națională. Pe de altă parte, dacă ai spate folosește-l. Aceste contexte profesionale est europene mai sunt încă bazate pe autoritate și, folosind recomandările, poți depăși rezistența inițială. Nu în ultimul rând fii politicos și ai încredere în doamnele de la arhive (este uimitor cât de feminizată este această ocupație în România!), ele chiar vor să te ajute și nu să îți pună piedici.
A.Ș.: Știu că aflându-te la începutul proiectului ERC orice planuri de viitor vor fi legate de acesta. Totuși poți să îmi spui ce urmează pentru Gábor Egry?
G.E.: Mă tem că în următorii ani proiectul ERC îmi va ocupa majoritatea timpului. Deși încerc să țin pasul cu ce apare în câmpul meu de studiu (în principal politicile memoriei) mă resemnez să cred că în circumstanțele actuale din Ungaria va trebui să mă ocup de chestiuni mai largi de semnificație publică. Asta nu e tragic, mă va obliga să mă gândesc la metode noi de a ajunge la public și de a părăsi turnul de fildeș al istoricului.
Cât despre viitoarea cercetare nu am nimic coerent încă. Înainte, toate subiectele mele de cercetare au evoluat natural, unul din altul, în mod logic, dar acum cred că acest proiect va fi ultimul pe care îl dedic acestei perioade și subiectului meu favorit: etnicitatea. Vreau să scriu o sinteză, asta cred că va fi noua provocare, peste ceea ce am reușit până acum. Dar între timp am câteva idei pentru mai târziu, o istorie a Bucureștiului interbelic organizată în jurul materialului provenit de la observațiile unui ziarist, sau istoria a trei orașe – trei Clujuri / Kolozsár (cel refugiat din Turda și Sibiu, cel reîntors din Ungaria, și cel local, orașul ungurilor care își recâștigă dominarea politică acum cu experiență de minorități și se confruntă cu noii veniți și cu spectrul refugiaților “iredentiști” români) între 1940 și 1944.
Sper să reușesc să intru și în profesorat. Să lucrezi într-un institut de cercetare privat are partea sa bună. Poți dedica cercetării majoritatea timpului, fără să fi împiedicat de treburi administrative și de predat, de aplicații etc. Dar după ce am petrecut două decenii ca istoric (de la începutul studiilor mele doctorale) am, cred eu, ceva de oferit noii generații, am să spun ce cred eu că înseamnă să fii un bun istoric. De un singur lucru sunt sigur, nu mă văd nici acum nici în viitorul apropiat abandonând istoria.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Dr. Anca Șincan este cercetător la Institutul de Cercetări Socio Umane “Gheorghe Șincai” al Academiei Române și cercetător postdoctoral al University College Cork, Irlanda. Specializată în istorie recentă are un doctorat de la Universitatea Central Europeană din Budapest ape tema relației dintre biserică și stat în perioada comunistă. Are stagii de pregătire academică și cercetare la Universitatea din Oxford, Institutul de Istorie Europeană din Mainz, Universitatea din Padova, Colegiul Noua Europă din București și Woodrow Wilson Center din Washington DC. Anca Șincan a publicat și conferențiat pe teme legate de memoria trecutului recent, crearea canonului istoriografic național, relația dintre stat și biserică în perioada comunistă, metode de cercetare și impactul deschiderii arhivelor pentru studiul istoriei recente.