Interviu cu Dr. Wim van Meurs, Profesor de Istorie politică europeană al Universității Radboud din Olanda. Interviu condus de Dr. Diane Vancea
Diane Vancea (D.V.): Ați putea să ne spuneți cine este Wim van Meurs is? LaPunkt este o platformă electronica cu o audiență românească care este interesată de dumneavoastră și cercetarea dumneavoastră.
Wim van Meurs (W.M.) Privind înapoi la ultimii 30 de ani (Mi-am terminat Masterul în istorie la Universitatea Utrecht din Olanda în 1988), îmi dau seama că, cel puțin pentru un istoric, cariera mea a fost destul de neregulată și multidisciplinară. În anii 1980, ca student, am preferat teme și perioade istorice cu implicații clare în prezent în ceea ce privește cauzele profunde, dar și problemele istorice care au rămas controversate în dezbaterile academice și publice. De asemenea, îmi dau seama că indiferent cât de greu încerci, în retrospectivă, o carieră (academică) este întotdeauna plină de noroc și de coincidențe. Ideea tezei mele de doctorat, de exemplu, despre cum a fost scrisă istoria Moldovei, din perspectivă românească și rusească și problema/ întrebarea basarabeană au fost declanșate de coincidența faptului că primele referințe antisovietice subtile privind Basarabia, ale istoricilor și politicienilor români au fost legate de Institutul Internațional pentru Istoria Socială, din Amsterdam. O altă coincidență: după ce am finalizat teza, am cerut să fiu observator al OSCE la alegerile cruciale din 1994 din Moldova, marcând/ semnalând ascensiunea susținătorilor statutului de stat independent față de adepții reunificării. Istoria “live”/ vie, ca să spun așa – întâlniri cu politicieni și academicieni care au jucat un rol important în capitolele finale ale tezei mele.
Apoi, am lucrat timp de cinci ani la Berlin, ca lector și „postdoctoral fellow”, studiind naționalismul în republicile post-sovietice, un subiect la care am renunțat complet ulterior. Mai important este faptul că, în 1997, am intrat în Centrul de Cercetare a Politicii Aplicate (CAP), de la Universitatea din München, un „think-tank”/o comisie de experți pentru integrarea europeană. Din cauza conflictelor post-iugoslave, institutul cu personalul său de oameni de știință politică avea nevoie de un expert pentru Europa de Sud-Est (și un istoric). Stilul rapid și orientat spre probleme al unui grup de reflecție/unei comisii de experți și responsabilitatea pentru analiza unei chestiuni de bază a politicii europene în anii 1990 mi-au schimbat perspectiva academică. Când m-am întors în Olanda în 2004, ca lector în istoria europeană modernă la Universitatea Nijmegen, nu aveam aproape nicio experiență în predarea academică/universitară, dar cu zeci de prelegeri pentru tot felul de audiențe din Kaliningrad, Paris, Copenhaga sau București, tranziția a fost, cu toate acestea, ușoară.
D.V.: Care sunt principalele dumneavoastră interese de cercetare? Puteți să ne prezentați pe scurt câteva din publicațiile și proiectele dumneavoastră de cercetare?
W.M.: Interesele mele de cercetare cuprind, inițial România/Moldova, studii referitoare la scrierea istoriei comuniste și la naționalism, până la extinderea și politica de vecinătate a UE, istoria comparată (modernă) a Europei de Sud-Est și istoria conservării naturii și a ecologismului în Europa în ansamblu. Publicațiile mele principale sunt disertația mea referitoare la problema basarabeană în istoriografia sovietică și românească (publicată în limba engleză în 1994 și în limba română în 1996). Sincer vorbind, în calitatea mea de cadru universitar, am găsit punctele de vedere sovietice mai interesante, schimbând-se atât de radical în timp, indiferent de orice fapte istorice. Viziunea românească, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până astăzi s-a schimbat foarte puțin, de la marea narațiune a (re)unificării naționale, cu Mihai Roller ca o scurtă întrerupere în anii 1950. În continuare, aș dori să menționez cartea „Otomanii în Europa”, bazată pe un proiect cu Alina Mungiu-Pippidi, care a comparat statele din sud-estul Europei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în termeni precum, de exemplu: politici civice, impozitare, politică extra-parlamentară. Recent, le-am spus colegilor mei olandezi, că nu cunosc multe cărți care oferă o comparare similară pe baza unui subiect, mai degrabă decât a unor studii de caz pentru Europa de Vest, realizate de către istorici „occidentali” și/sau oameni de știință politicieni. În ultimii 3-4 ani am publicat mai multe articole care au comparat politica și democratizarea și, în special, rolul partidelor țărănești din țările din Europa de Est și de Sud-Est cu o sută de ani în urmă.
D.V.: Ați făcut cercetare și asupra partidelor țărănești în Centrul și Estul Europei. În opinia dumneavoastră de ce a fost PNȚCD o forță politică viabilă în România post comunistă pentru doar un deceniu?
W.M.: Întrebare interesantă: Studiez originea acestor partide țărănești ca fiind mici cluburi elitiste în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – un model generic în toată Europa de Est – până la partide de masă bine organizate în perioada interbelică. Ceea ce face partidele țărănești fascinante este mai întâi faptul că au fost cercetate mai puțin și, în al doilea rând, faptul că ele cooptează orice ideologie posibilă: comunismul, socialismul, agrarianismul, conservatorismul, fascismul etc. Partidul Generalului Averescu în România a fost un partid țărănesc conservator tipic, al lui Stambolijski în Bulgaria – un partid agrarianist, iar Garda de Fier poate fi considerată și ea un partid țărănesc. PNȚ-CD s-a bazat pe continuitatea legitimității istorice, prezentând chiar și pe unii lideri din anii postbelici imediați în perioada de restaurare post-Ceaușescu. În afară de faptul că foarte puține partide au reușit să ajungă la o constituție stabilă și la o poziție electorală oriunde în Europa de Est după comunism, simt că PNȚ-CD, pur și simplu nu s-a angajat cu adevărat în problemele agriculturii și ale satelor în tranziția spre o economie de piață, probleme probabil mai presante în România decât în alte regiuni.
D.V.: Societatea pentru Studii Românești sărbătorește 45 de ani în 2018. Cum ați devenit interest în studiile românești?
W.M.: Disertația mea privind Problema basarabeană și, cred, Keith Hitchins sau KatherineVerdery, m-au introdus în SRS în 1994. Am participat la congresele din Iași și Cluj. După cum am spus, de când am avansat în mai multe proiecte comparative, cu toate că România și Moldova continuă să se reîntoarcă în studiile mele academice, de ex. în legătură cu spin-off-ul revoluției portocalii în Moldova sau cu un proiect al Consiliului Europei privind manualele de istorie din Moldova. Am amintiri plăcute, chiar și numai pentru că am întâlnit-o pe soția mea la conferința de la Iași.
D.V.: Anul acesta marchează a 100-a aniversare a statului modern roman. Cum vezi relația sa cu Uniunea Europeană? A reușit România să se integreze? Putem să vorbim de o Europă cu două viteze?
W.M.: De la bun început, am argumentat împotriva unei înțelegeri unilaterale a tranziției și a integrării în UE: Nu tot ce a evoluat în Polonia, Letonia sau România din 1989 a fost o consecință benefică a perspectivei de aderare. În elaborarea strategiei sale pentru Balcanii de Vest și țările vecine, Bruxelles-ul a supraestimat eficacitatea modelului său de extindere estică. În 2004, România și Bulgaria s-ar putea să fi fost „îndoielnice” în anumite privințe, dar „reputația” electoratului din vestul Europei a jucat un rol-cheie în hotărârea:cine era și cine nu (încă). Uitați-vă la reacțiile din Olanda la negocierile de aderare cu Albania sau la acordul de asociere cu Ucraina …
Europa pe două niveluri este un subiect interesant. În manualele universitare despre istoria UE pe care le-am publicat în acest an („Istoria Neterminată a Integrării Europene”, la Amsterdam University Press), a fost inclusă o secțiune privind toate tipurile de integrare diferențiată în UE. Folosită cu prudență, cred că este singura cale de urmat în situația actuală. Presupunând, bineînțeles, că disponibilitatea și capacitatea de a îndeplini anumite criterii rezonabile vor oferi fiecărui stat membru (sau unui stat membru aspirant) acces la un nivel de integrare următor. România are totuși povara unei reputații proaste în Europa, fără legătură cu orice succes sau eșec obiectiv în guvernanța democratică și consolidarea capacității administrative.
V.D.: Care vă sunt planurile pentru viitor?
W.M.: Două proiecte paralele: o carte despre două secole de conservare a naturii și ecologism în Olanda – un caz deosebit de interesant dacă se are în vedere înclinația olandeză de a crea natura prin recuperarea terenurilor. Și studiul partidelor țărănești din Europa de Est, în special în România, Polonia, Croația/Iugoslavia și Bulgaria. Aceste două proiecte și fiind șeful unui departament cu câteva sute de studenți și un personal academic de zece și o mână de doctoranzi, fără îndoială, mă vor ține ocupat.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Diane Vancea este profesor abilitat în domeniul Economie și afaceri internaționale la Facultatea de Știinte Economice din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța. Ariile de interes în cercetare includ economie, finanțe internaționale și economie de tranziție.
În prezent este Prorector cu dezvoltarea și implementarea strategiei financiare și a proiectelor din fonduri structurale la Universitatea „Ovidius” din Constanța.
