Interviu cu Dr Peter Gross profesor de jurnalism la University of Tennessee din Knoxville, Statele Unite. Interviu luat de Dr. Mihai Coman
Mihai Coman (M.C.) Au trecut aproape 30 de ani de când ne-am cunoscut, și tot atâția ani de când investigăm, discutăm, scriem despre mass media în țările post-comuniste. Au fost sute de conferințe, au apărut sute de articole, zeci de cărți (sau poate mai mult de atât) – dacă tragem linia, care crezi că este situația actuală în acest câmp de cercetare? Există una sau mai multe teorii viabile? Se poate vorbi de nașterea, existența unei discipline științifice având o identitate specifică?
Peter Gross (P.G.): Disciplinele academice necesare pentru studiile despre mass-media și jurnalism au fost bine stabilite, cel puțin în Europa de Vest și, mai exact și mai înainte, în Statele Unite, de la începutul secolului al XX-lea. În Uniunea Sovietică, studiul mass-mediei și al jurnalismului, a fost dezvoltat, dar nu a avut prea multă valoare profesională, dat fiind conținutul său marxist-leninist. Așa a fost într-o oarecare măsură și în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria. În Statele Unite, lucrările lui J. Dewey și ale lui W. Lippmann au lansat ceea ce este, fără îndoială, cel mai mare efort academic multidisciplinar în acest domeniu. De fapt, savantii de avergură care se ocupă de studii media și jurnalism sunt concomitent politologi, sociologi, economiști, psihologi, istorici, critici literari și antropologi.
Studiile comparative ale sistemelor mediatice au început cu publicarea în 1956 a cărților lui Fred Siebert, T. Peterson și W. Schramm, „Cele patru teorii ale presei”, dar jurnalismul comparativ a început mai demult cu lucrările lui M. Weber, E. Durkheim, G. Simmel, R.E. Park, T. Parsons și N. Luhmann.
Aș susține că cercetarea academică în domeniul studiilor media, și în special în sub-câmpul pe care noi îl numim cercetări media internaționale și comparative, este în prezent împiedicată de două neajunsuri distincte, dar în același timp legate. Aceste deficiențe au legătură cu teoriile și modelele formulate cu câteva decenii în urmă și care ar trebuii să explice mass-media și jurnalismul de astăzi, în condițiile în care acestea sunt semnificativ modificate în întreaga lume și în care, la rândul lor, mediile socio-politice și culturale în care funcționează sunt și ele radical modificate. Cercetătorii susțin că relația dintre aceste două seturi de teorii sau modele (referitoare la sistemele media și la jurnalism) este una simbiotică; teoriile sistemelor media servesc drept suport pentru teoriile despre jurnalism. De exemplu, gatekeeping, uses and gratifications, și agenda settingse bazează pe înțelegerea modelului de sistem media într-o anumită țară sau regiune și, de aici, și diversele lor aplicații în studiul jurnalismului.
În contextul Europei de Est după 1989, teoriile existente s-au dovedit inadecvate în a explica sau a servi drept referință la analiza evoluțiilor din aceste țări. Acest lucru se datorează faptului că, în primul rând, teoriile bazate pe dovezile empirice colectate în Occident nu sunt neapărat aplicabile în Orient. În primul rând pentru că sunt construite pornind de la realitățile sociale, politice, culturale și istorice specific occidentale. În al doilea rând, introducerea mass-mediei digitale pretutindeni, împreună cu schimbările în jurnalism pe care le-au produs și împreună cu alți factori, pune sub semnul întrebării validitatea tuturor teoriilor și modelelor, fie în Occident, în Europa de Est, fie în alte părți. Deși există cu certitudine necesitatea de a aplica valori normative studiului sistemelor media și jurnalismului lor – pentru că ele oferă și exemplifică o linie de bază pentru a judeca progresul – acestea se întemeiază în mare măsură pe realizarea unei democrații liberale mature, pe care niciuna din națiunile est-europene nu a reușit să o realizeze.
M.C.: Pe parcursul traseului tău de cercetare consacrat acestei problematici ți-ai schimbat paradigma de interpretare, de la una instituționalistă la una culturalistă. Ce semnificație are acest gest stiințific?
P.G.: În centrul câmpului meu de interes se află problema sistemelor media. Pe scurt: toate teoriile aplicabile acestor sisteme au fost formulate prin lentilele (a) politicii; (b) economiei; (c) schimbării sociale – mass media reflectând societatea, servind ca agenți ai schimbării și / sau ai influențării societății. Nici una dintre aceste abordări nu a fost suficientă pentru explicarea dezvoltării de după 1989 în Europa de Est sau în alte contexte regionale asemănătoare, în ciuda sistemelor socio-politice și economice similare (democrație și piețe deschise) stabilite acolo. Nimic nu ne poate ajuta să înțelegem motivul pentru care aceste sisteme funcționează atât de diferit, chiar dacă arhitecturile și ethosul lor oficial se reflectă reciproc. Faptul că democrația și piețele deschise funcționează diferit în Spania în comparație cu Germania sau cu Statele Unite ale Americii sau cu Polonia sau România ne arată că nu avem de a face, pur și simplu, cu o zonă de cercetare concertată. Am ajuns să înțeleg că explicația pentru aceste diferențe se bazează pe setul foarte concret de credințe, valori și atitudini care conduc modul în care funcționează fiecare societate și structura ei politică, economică și socială.
Pe scurt, cultura este cheia înțelegerii a ceea ce stă la baza naturii și funcționării sistemelor media, fie direct, fie prin prisma politicii și economiei, pe care cultura le afectează. Există studii realizate de politologi, economiști, antropologi și cercetători ai culturii pentru a susține o abordare culturală a studierii și modelării sistemelor media (de ex. Samuel P. Huntington; Lawrence Harrison și Samuel P. Huntington și colab.). În România, conștientizarea specificității culturale care afectează domeniile socio-politice și economice este susținută în lucrările lui Eliade, Noica, Cioran, Marino și, mai recent, de către L. Boia, V. Pasti și H-R. Patapievici, pentru a numi doar câțiva. Reorientarea abordărilor este necesară din motivele pe care le-am enumerat și, de asemenea, imperativă în reflectarea importanței sporite a publicului în definirea sistemelor media, acum că mediile digitale au modificat complet aceste sisteme.
M.C.: Multe din dezbaterile științifice sau din luările de poziție ale unor intelectuali, politicieni, chiar jurnaliști deplâng “eșecul” mass media în raport cu misiunile atribuite acesteia pe parcursul “tranziției”. Crezi că este un eșec? Dacă da, este unul datorat unor conjuncturi, sau unul structural, derivat din patternuri istorice, politice si culturale?
P.G.: Rolul atribuit mass-media în genul de transformare, care în Europa de Est este încă în curs de desfășurare, a fost de la început conceput într-o perspectivă mai degrabă idealistă decât practică. Acest model referitor la rolul mass media în tranziție nu a fost, cu siguranță, înrădăcinat în experiențe similare din altă parți, pentru că lumea din 1989 nu a cunoscut o tranziție identică sau chiar similară, de la totalitarismul marxist-leninist la democrație. În opinia mea, deoarece misiunea mass-media nu a fost definită în mod clar, nu avem cum să judecăm dacă au îndeplinit-o sau nu.
Este suficient să spunem că misiunea mass-media trebuia să fie legată de țările care se confruntau cu vicisitudinile democratizării și liberalizării. Desigur, niciuna dintre aceste țări nu a avut experiențe ca democrații liberale. Evident, o țintă în mișcare. Mass-media nu funcționează ca agenți independenți ai schimbării; am știut acest lucru, dar pentru unele motive neidentificate nu am vrut să recunoaștem acest lucru în ceea ce privește Europa de Est. La rândul lor, evoluțiile socio-politice, economice și culturale care apar ca parte a transformării și de care mass-media sunt foarte dependente depind atât de modelele istorice de dezvoltare recente, cât și de cele mai vechi. Așa cum a scris Tony Judt – cred că în mod prea pesimist – evoluțiile națiunilor din Europa de Est sunt „ipotecate pentru totdeauna în trecut”.
Atât europenii occidentali, cât și cei din estul Europei, aveau așteptări nerealiste cu privire la viteza și amploarea democratizării și liberalizării națiunilor postcomuniste. În acest context, nu este surprinzător faptul că se consideră că mass-media au eșuat. Acestea au fost eșecuri, dar numai dacă, după cum am subliniat, considerăm media ca agenți liberi și le evaluăm numai prin prisma unor valori normative occidentale.
În general, mass-media est-europene și, cu siguranță, românești au fost mai puțin profesionale, corupte și coruptibile, subordonate puterilor politice și economice, funcționând în medii socio-politice și culturale corupte. Un mic segment al mass-mediei a reușit să îndeplinească standardele occidentale, în ciuda atmosferei și presiunilor foarte ne-occidentale. Aceste (puține) media au jucat, de asemenea, rolul de ” watch dog”, care este foarte necesar, contribuind la creșterea și susținerea societății civile. În ansamblu, atât „eșecurile”, cât și „succesele” în rândul mass-mediei au adus unele contribuții pozitive, în principal prin a obișnui generațiile postcomuniste cu o pluralitate de voci, chiar dacă ele au fost limitate în număr și perspective. Fiind neprofesionalizate și lipsite de independență, ele au arătat audienței ceea ce cum nu trebuie să fie mass media, dar și cum ar trebui să fie o adevărată presă independentă și profesionistă.
M.C.: În acești ani te-ai devotat și ai investit o energie uriașă în sprijinirea jurnaliștilor și a învățământului universitar jurnalistic din România. Dacă ar fi să privești analitic la procesul de construire a unui mediu academic de formare a viitorilor jurnalișlti, care crezi că sunt punctele forte și slăbiciunile actualului sistem?
P.G.: Dintr-o perspectivă retrospectivă, este clar că orice mediu academic pe care încearcăm să-l instaurăm nu poate fi rupt de societate, adică de cultură la scară largă și, de asemenea, de mediul profesional al disciplinei. Sistemul nostru actual de educație în domeniul mass-media – vorbesc aici numai despre versiunea americană – se află undeva în sălbăticia creată de deconectarea nerezolvată dintre vechiul și noul sistem media. În plus, educația jurnalistică se află în sălbăticia creată de distanța semnificativă dintre practicarea jurnalismului bazat pe valorile profesionale stabilite în anii 1930 și prejudecățile ideologice care afectează jurnalismul astăzi. Ca generalizare, aceasta este doar una din slăbiciunile care afectează sistemul educațional american (jurnalism-media). O altă slăbiciune este accentul pus excesiv pe cursuri care se concentrează pe platforme de difuzare a știrilor și cursuri care sunt dedicate intereselor efemere, en-vogueale studenților.
Ideologia a infectat, de asemenea, academia americană în general și fiecare dintre disciplinele sale din sfera științelor sociale și umaniste. Acest lucru este evident nu numai în ceea ce mulți dintre colegii noștri învață pe studenți și în felul cum îi învață, ci și în producția și selecția de cărți și articole pe care le cer studenților noștri să le citească; este vizibil în modul în care alegem studenții noștri pentru studii universitare și postuniversitare; în standardele educaționale pe care le aplicăm și, în final, în atmosfera pe care am stabilit-o în campusurile noastre și în societate, la scară largă. Din nou, în general, aceasta este o altă slăbiciune majoră a sistemului educațional american (jurnalism-media).
Nu am nicio sferă de cristal, deci nu pot să ghicesc ceea ce urmează. Până în prezent, punctele forte ale tuturor instituțiilor americane au fost valorile liberale constante care au construit S.U.A. și au făcut-o unică în lume și un exemplu demn de urmat de succes. Celelalte puncte forte au fost orientările către viitor, atitudinea pozitivă, flexibilitatea practică și adaptabilitatea în toate domeniile vieții. Ultimul set de caracteristici este, consider, încă actual și rămâne de văzut dacă putem relua din nou valorile liberale care ne disting de sistemele autoritare sau hibride (cele care se află pe “continentul” liberal – autoritar). În mare măsură, natura universității americane în viitor, pe măsură ce negociem provocările secolului 21, depinde de redresarea liberalismului care a fost atacat de zeci de ani, atât din exterior, cât și din interiorul societății. Mass-media și jurnalismul au un rol important de jucat, atât proactiv, cât și reactiv. Adică întoarcerea la un jurnalism de acuratețe, atent la context, bazat pe surse credibile și pe raportarea obiectivă (pe cât posibil uman) ar putea ajuta la redresarea liberalismului, care la rândul său va grăbi practicarea, pe de o parte și cererea, pe de altă parte, a unui asemenea jurnalism.
În domeniul jurnalismului și al studiilor mass-mediei, este necesar ca noi, cadrele didactice, să oferim o bază tehnică solidă pentru bune practici jurnalistice; la fel de important este să impunem viitorilor noștri jurnaliști valorile etice și înțelegerea motivelor pentru care acestea nu sunt negociabile. În cele din urmă, trebuie să îi învățăm pe studenții noștri că etica jurnalistică bună este sinonimă cu democrația liberală și nu cu alte sisteme politice și că jurnalismul profesionalizat este esențial pentru ca democrațiile liberale să prospere.
* 45 pentru 45 este o serie de interviuri care vor apărea de-a lungul anului 2018 în LaPunkt. Anul 2018 marchează o dublă aniversare pentru Societatea de Studii Românești care celebrează 100 de ani de la nașterea statului roman modern și 45 de ani de când a fost creată Societatea de către un grup de studenți profesori și emigranți români.
Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.
Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.
Dr. Mihai Coman este profesor universitar, Decan al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din Universitatea București.
