Post(úri)

În unicitatea noastră postromană  suntem un popor copleşit de posturi dar și postúri; implicit  şi   de consecinţele acestora. Spre a înțelege mai bine de unde provine această stare nemaiîntâlnită la alții și care, precum altele,  ne evidențiază – nu neapărat benefic – , să începem prin a lămuri etimologia; nefiind doar latină, cum ne-am aștepta, deci clară, ci multiplă, pune probleme care însă explică de ce suntem noi românii atât de ludici în rostiri și făptuiri.

Pornim desigur cu post, elementul latin, adverb,  în urmă, înapoi, apoi, după aceea, dar și prepoziție cu acuzativul având aceleași înțelesuri; continuăm oarecum cronologic cu postu slav, de unde cunoscuta abstinență dusă până la isterie de unii de când cu democrația și încurajată de comerțul capitalist de la noi; spre pildă, recenta ofertă a  unui mare lanț de magazine începe cu „ești pregătit pentru post?”, deși mult mai util ar fi fost „ești pregătit pentru un post?” fie și de „janitoreasă”, ca să nu zic femeie de serviciu, dacă bucătarul e chef. Noroc că oferta de proteină animală e în continuare savuroasă, fără a necesita întrebări stupide.

Ajungem (și conform DEX) la fr. poste de unde postul ca funcție, slujbă; deși originea latină primă e destul de clară și aici; trebuie să ținem seama însă de toate cele trei posibilități cu atât mai mult cu cât, vom vedea secvent, ele se îmbină ca într-o mirabilă trinitate a cugetului și limbii noastre.

E și greu de spus dacă gândirea noastră a făcut din cuvinte ceea ce urmează sau ele ne-au stâlcit în bine spre a nu ne plictisi. Îmi spunea odinioară C. Noica despre cei plecați dincolo că ajung să sufere de „plictis, nu se mai joacă de-a rostul”; ceea ce s-o recunoaștem e, dacă nu grav, cel puțin trist.

Dacă, așa cum, arătam nu demult, statul are pentru noi o serie de înțelesuri și postúri, pornind de la  obscurele-i scheme suportăm posturi mari şi posturi mici, în funcţie de pregătire, dar mai ales aranjamente, ereditate, (im)posibilităţi, relaţii, etc.  Firesc și cu dezinvoltură îşi fac loc posturile (cu pronunţată tentă cultural-turistică) pentru fiice și fii de foşti sau actuali, posturile (cu pretenţii greu descifrabile) pentru neveste mai mult sau mai puţin abile, sau posturile (aproape vide dar fudule) pentru amante în funcţie; posturile de conducere, numite si posturi de înaltă responsabilitate, sunt adesea contradictorii, devenind chiar dificile fie şi pentru faptul că nu se specifică  în faţa cui trebuie manifestată marea răspundere (partid? gaşcă? barosanii din umbră?); posturile de comandă se cam confundă cu cele de conducere în privinţa manifestării bunului plac.

Dintre cele mici remarcăm  posturile de pază cu cel puțin două variante: posturi de pază menite a-i veghea pe ai noştri în timpul jafului, rolul paznicului  fiind acela de a avertiza până unde se poate întinde coarda; nu înseamnă că îl și ascultă cineva; apoi, posturile de pază create pentru a-i rupe gâtul paznicului care cert a adormit în post. În fine, să menţionăm totuşi şi punctele de pază pe care nimeni nu le ia în serios mai ales că infractorul e întotdeauna nevinovat. După cum arată și denumirea, ele sunt inferioare posturilor, ba chiar au ceva temporar, trecător, adică pot fi radiate oricând, șterse cu radiera dacă sunt menționate  undeva. Posturile de tranziţie: asemănătoare punctelor de pază, sunt cele mai nerentabile deoarece, deşi cotizezi pentru ele, nu ştii pentru cât timp, iar donațiile por depăși încasările (salariale).

Tot sub oblăduirea Statului sunt posturile de poliție și posturile de jandarmi; absolut necesare într-o țară civilizată,  în care se vrea ordine și disciplină; nu este cazul nostru, mai ales cu vrerea, deci periodic sunt reduse numeric, iar prin aportul ticăloșit al mijloacelor media, polițistul sau jandarmul e vinovat în timp ce nelegiuitul  ar fi săvârșit,  dar poate nu. Sunt posturi menite evidențierii drepturilor infractorului.

Posturile de transformare sunt cu totul practice atunci când transformă curentul electric, numindu-se deci și transformatoare; cu totul abjecte devin însă când transformă persoana aflată într-un post pe principiul (adeverit) că postul creează organul, cu varianta funcția creează organul, complementaritate perfectă căci nu există post fără funcție și invers.

Posturile de televiziune: în marea lor majoritate sunt incalificabile, impardonabile şi de neluat în serios, mai ales că prea multe dintre ele dau senzaţia de posturi de televizuină (a cui vizuină ? depinde de mai mulți factori…). Dacă până aici putem spune că în general Statul ne apasă cu posturi, din punct de vedere  calendaristic tot posturile ne apasă; posturile de peste an, spre pildă, ar reprezenta un bun remediu în vremuri de subfinanţare a viscerelor, dacă prin finalul lor gastro-intestinal  nu ar copleşi holurile spitalelor de urgenţă, adeverind că, în fapt, maţele româneşti înfruntă la superlativ jalea şi restriştea financiară atât de clamate de mijloacele media. Mă refer la  aberația numită post negru. Dar nici cel multicolor nu e tocmai de luat în serios, mai ales că încă nu s-a dovedit vreo legătură clară între înfometare și curățirea excesivă a intestinelor; dimpotrivă. Realitatea ne arată că orice exces asupra corpului, adică orice suferință generează maliție, răutate. Fericirea din suferință rămâne o expresie a intelectualismului morbid sau pervers. Și de aceea romanii păgâni nu i-au înțeles pe creștini. Întreabă  Caecilius păgânul „cum vă doriți fericirea vieții de dincolo, când nici de viața pământeană nu știți să vă bucurați?” (într-o lucrare … creștină scrisă de un convertit luminat, Minucius Felix).

Și, era cât pe ce să omit posturile grase (adică tot  la Stat) de unde se poate jumuli repede şi consistent, dar şi posturile călduţe (la acelaşi Stat) pentru puturoşi şi puturoase pe care nici mintea nu-i prea duce dar care au câte un protector; sau ne-au votat (vezi puzderia incalificabilă de agenţii şi ONG-uri parazitare şi civile…).

Şi ajungem la cel mai mărunt de la care am pornit însă, la nivel prelexical, unde regăsim aceeaşi presiune ca în vestiarele unei echipe de fotbal, prin multitudinea şi varietatea de post-uri, complicate de data aceasta tocmai prin frumoasa implicaţie semantică latină: post festum are, de regulă, complicaţii medicale severe precum în  cazul posturilor de peste an, legându-se deci cauzal gestul slavo-creștin de abstinență cu concretul prepoziției latine; ce limbă mai realizează asemenea împerecheri?  Post mortem e situaţia cea mai agreabilă: pentru decedat, deoarece e în faza lipsită de bucurii dar şi de dureri, plecând pe ultimul drum,  iar pentru aparţinători fiindcă începe împărţeala; aici iarăși intervine mirabila împerechere, căci tocmai post mortem  aparținătorii celui plecat întind o masă cu aspect deloc însă de post și asta pentru că, spre deosebire de copilul din poezie care,  mestecând carne de căprioară, mănâncă și (o) plânge (vezi Labiș, Moartea căprioarei), pomenitorii, viitori și periodici parastași, înfulecă și îngurgitează  temeinic în măsura în care tristețea și revolta nu-și au în fapt rostul de vreme ce, spune slujitorul terestru al lui Dumnezeu, sau presupus ca atare, sfâșiind bucal friptura „numai cine nu s-a născut nu moare…”; din păcate are dreptate. Cum spunea N. Iorga „îi numim cinici pe cei care spun adevărul”; parcă sunt însă de preferat fariseilor (vezi tot ritualul în M. Preda, Marele singuratic dar și în alte scrieri…).

În principiu, plăcut ar trebui să fie postludiul, adică post-ul de după „joacă”; în acest caz însă lucrurile primesc o turnură gravă, chiar contradictorie; dacă, de exemplu,  în Carmina Burana se arată explicit că atunci

„Când copila şi băiatul

în cămară-şi uită leatul

fericit e-mpreunatul.

Crescând din jos în sus iubirea,

departe alungată-i nevoirea

Căci fi-va-ntreaga joacă de nespus

când braţe, mădular

şi buzele i-au dus.” (trad. Dan Negrescu, Paideia, 2009),

la un mare cunoscător al umanului din antichitate, şi nu numai, aflăm următoarea aserţiune referitoare la post: Post coitum omne animal triste”, adică „după împreunare orice fiinţă e tristă”. Marea problemă o ridică însă nu doar ființa individuală,  ci fiinţa naţională, mai ales după împreunarea cu voturile. Situaţia de la noi (dar, iată, din ținutul transoceanic așijderi) a dovedit fără drept de tăgadă, prin scorul înregistrat, că fiinţa națională râde cu un ochi şi se întristează cu celălalt; şi nu întâmplător: dincolo de eternele dubii existente şi care, oricum, se rezolvă în spatele uşilor închise și în nasul alegătorilor, apare o situaţie cel puţin bizară; în perioada postelectorală, în virtutea, adică lipsa totală  de virtute a democrației, rezultatele sunt contestate în varii moduri: cu mânie postproletară, cu celularele, cu bebelușii, nevotanți desigur, cu persoane care nu știu ce contestă dar suferă de o anume inflamație pe care o putem numi postelectorită. Unora poate chiar le-ar prinde bine   un prelung post(it), ceea ce însă nu înseamnă că le-ar limpezi gândirea, dar i-ar ține în solitudinea nevoirii postitoare.

Desigur,  azi nu mai putem avea pretenţia logică şi de bun simţ a lui Plinius Iunior după care „Acela care trebuie să aibă conducerea tuturor, trebuie să fie ales dintre toţi”, căci unii ar înţelege greşit un soi de unanimitate (se referea la împăratul Nerva Traianus și la alți contemporani politici).

Şi ajungem în fine la cele mai apăsătoare posturi, cele cu accent complet schimbat, adică la postứri, dintre care, neîndoielnic, post-ứra penibilă ne caracterizează regretabil și pregnant, adică gravid; căci ce altceva să probeze o serie de manifestări din cele mai diverse, ca purtători, decât post ură, adică ură de după, ură statornică, neîmpăcată; e cea mai pernicioasă căci  nu (te) înalță, ci ruinează; tot un roman spunea că post bellum (iată un … post dorit) „se cuvine ca și cel învins să lase la o parte ura”.

Toate pot fi trecute însă cu bine, indiferent de postura postului, urmând sfatul grijuliu al celor ce ne veghează neîntrerupt şi cu înţelepciune: „Pentru sănătatea dumneavoastră consumaţi zilnic minimum doi litri de lichide” – înţelege fiecare ce pofteşte tocmai pentru a alege cât mai convenabil… postul.  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *