O ediţie Camus: în oglindă

“ Carnetele” sunt un Camus par lui-même, un text din care vin alte texte, un text în care se poate întrevedea nu doar literatura lui Camus, ci şi o frântură din tulburarea unui suflet care nu încetează să se interogheze. “ Carnetele” sunt o oglindă în care se contemplă, vreme de decenii, fără a alege să redacteze un jurnal clasic, încadrabil în gramatica genului. “Carnetele “ sunt un obiect pe muche de cuţit, un obiect proteic, în care aforismul se află în vecinătatea sâmburelui de naraţiune sau de eseu. “Carnetele “ sunt un ochi al lui Camus, unul care se deschide, simultan şi obsesiv, către sine şi către literatură: jurnal de bord al unei existenţe, el este puntea pe care o întinde Camus peste prăpastia care nu îl încetează să îl atragă, ca într-un maelström.

“Carnetele “ pot fi citite ca un bildunsgroman. Ele documentează parcursul unei deveniri etice şi intelectuale, interogând, minuţios, fiecare dintre alegerile lui Camus. Camus se descoperă pe sine , prin raportarea la textele sale şi la textele pe care le citeşte/ reciteşte. Arta vieţii la Camus este o artă a lecturii, a unei lecturi fecunde, dominate de adnotaţii şi de reveniri, a unei lecturi care se află în simbioză fantasmatică cu propria sa creaţie. Intimitatea cu falsul său jurnal este intimitate cu aceste cărţi spre care revine, încercând să le incorporeze în traseul său, ca pe o materie din care se iveşte propria sa identitate. Recitirea nu este niciodată un act gratuit, ea înseamnă confruntarea cu limita şi înaintarea spre o margine de abis. Neliniştit, Camus caută în cărţile de care se înconjoară mai mult decât stilul. El este în căutarea unei anume vibraţii, a unei anume mişcări a spiritului. Camus cartografiază un domeniu jalonat de afinităţi elective, un domeniu între ale cărui margini se desenează opera sa, oglindită în consemnarea “ Carnetelor”.

“Carnetele” sunt, mai apoi, o cale de acces spre creaţia sa. Este o cale întortocheată, delicată şi labirintică. Există pagini în care paginile viitoare se înfăţişează aproape intacte, ca parte a unui bloc de marmură pe cale de a se desprinde. Şi există pagini în care se poate observa doar fulguraţia unei fraze sau a unui plan, asemeni unui semn ce anunţă drumuri. Adeseori, aceste drumuri nu vor duce nicăieri şi ” Carnetele” conţin astfel de crochiuri ale unor texte care nu se întrupează , niciodată, reduse fiind la stadiul unor eboşe: urmele unui viitor fără de chip. Din călătorii şi din scene se irigă ficţiunea,ca şi cum retina lui Camus ar fi conectată la un organ al imaginaţiei. Ochiul lui Camus surprinde străfulgerarea din care se vede absurdul însuşi. Absurdul ca revelaţie ce intrerupe tihna existenţei, proiectând omul în spaţiul aspru al îndoielilor.

“Carnetele “ sunt şi un continuu exerciţiu de îmbrăţişare al bolii şi al morţii. Boala în a cărei intimitate se află întreaga sa viaţă adultă îl obligă la o asceză specială, îl împinge să privească, poate, fiecare dintre zilele şi anii săi ca pe o potenţialitate care se cere împlinită. Camus este bântuit de umbra acestui sfârşit care pare că se insinuează în existenţa sa, inexorabil. Să scrie un jurnal spre a salva ceva din curgerea acestui timp care i se prelinge printre degete, ca un nisip de pe mal de mare- iată una dintre întrebările lui Camus. Tihna nu îi este dată lui Camus,cel incercat de prezenţa duhurilor pe care nu le poate alunga. A alcătui o etică din fragmente de viaţă,iată una dintre ambiţiile lui Camus.

“ Carnetele” sunt şi un jurnal al îndepărtării şi al alienării intelectuale. În dicţiunea lor impecabilă, ele consemnează,mai cu seamă în anii de după 1945, situarea incomodă şi iconoclastă în raport de un mediu al intelighenţiei “ mandarinilor”. Camus scrie aceste carnete şi spre a se interoga în clipele în care atacurile împotriva sa ating un prag al insuportabilului. Cei care nu îl pot ierta pentru “Omul revoltat” sunt aceiaşi care, câţiva ani mai târziu, nu îi pot ierta ambiţiile de a construi punţi în conflictul din Algeria. Cazul lui Camus este înregistrat, cu fidelitate agonizantă, în însemnările sale. Camus este,până la capăt, asemeni lui Meursault, un străin care nu poate fi acceptat, care nu poate fi prins în reţeta de relaţii şi de solidarităţi sartriene.
Camus este un algerian în Franţa şi un pied-noir în Algeria: iată cele două graniţe imposibil de depăşit.

“Carnetele” sunt monumentul fragil în care se toarnă întreaga sa vulnerabilitate,dar şi extraordinara sa tenacitate cu care înfruntă curentele vremii sale. Falsul jurnal este, în ultimul deceniu de viaţă al lui Camus, un reazem spre care se îndreaptă, spre a rezista asaltului inamicilor şi avansului propriilor săi demoni. “ Carnetele” sunt şi o formidabilă replică pe care o dă Camus orbirii deliberate ce îi încearcă pe intelectualii francezi. Autoscopia pe care o pune în pagină rămâne o pagină esenţială în dosarul războielor culturale dintre 1935 şi 1960.

Lectura “ Carnetelor” este pătrunderea în acest spaţiu al spiritului şi al inimii care palpită. Arta fragmentului devine, în ”Carnete”, o artă a privirii şi o artă a trăirii. Perfecţiunea limbii franceze se întâlneşte cu o voinţă de a cultiva mărturisirea: paginile lui Chamfort, atât de importante pentru Camus, servesc, poate, ca reper în aceasta căutare a limitelor.

În creaţie, ca şi în viaţă, Camus a refuzat să trişeze. Însemnările din “Carnete” sunt urma acestei treceri, o urmă în care poate distinge vocea sa, ajungând până la cei de azi, pasionată, întreagă,neliniştită, vizionară. Pariul “ Carnetelor” este pariul timpului regăsit şi salvat, prin puterea textului.

`

3 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda corectoare: malițiozitatea este întotdeauna pedepsită . Contemporanul nefericit al lui Edmund Burke este Nicolas Chamfort. Mea culpa. DC

  2. Dușan Crstici says:

    Un privilegiu de a înțelege devenirea unui geniu, astfel aș caracteriza existența „Caietelor”. Am aflat astfel importanta unuia din sustinatorii critici ai revoluției , Nicolas Chamford, decedat plin de obidă datorită întinării idealurilor. Decedat prin grația Ființei Supreme, înaintea Directoratului, a Consulatului,a Imperiului, si, evident a Restaurației Bourbonice (retrograde, cum altfel!). Mă întreb, inutil ,desigur, dacă Chamford a citit cartea lui Burke, apărută suficient de repede, in plin extaz revoluționar(1790). Camus a citit-o sigur ! In rest, citindu-va minunatele eseuri, răsfățul intelectual continuă, fapt pentru care va rămân recunoscător ! Dușan Crstici

  3. pe culmile existențialismului … ,,mă revolt, deci existăm,, !!!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *