O posibilă cheie de lectură a romanului lui António Lobo Antunes, Pe râurile ce duc… (traducere de Dinu Flămînd, Humanitas, 2018) ar fi că toate izvoarele (amintirile, întâlnirile) ce se conturează în trecut devin, în timp, afluenții unui curs care este în sine rezultatul faptelor trăite, viața. De aici rezidă și titlul ales – după un vers cunoscut al lui Camões – textul urmând într-un fel un fir autobiografic al scriitorului. Într-o schemă reducționistă subiectul romanului este evident: naratorul, un pacient diagnosticat cu cancer, este spitalizat și supus unei intervenții chirurgicale între 21 martie și 4 aprilie 2007. Așadar cincisprezece zile de o experiență personală traumatizantă.
Romanul are de la prima frază o cheie privilegiată de lectură – ni se spune ce este concret (ce poate pacientul vedea, dacă privește), dar și ceea ce ar fi, ce poate doar el percepe (într-o reprezentare personală, în sinele său) – imagine care uneori primează și pe care se forjează până la limită. Este o alternanță de planuri văzute și nevăzute, fără sincope, tăiate doar adesea de dialoguri care mută atenția cititorului. „De la fereastra spitalului din Lisabona nu erau oameni care intrau și nici mașini nu erau cele dintre arbori așa cum nu era nici ambulanță cea pe care o vedea, ci doar trenul de pe cealaltă parte a pinilor, și case, și din nou pini și muntele în depărtare înghițit de ceața care îl ascundea de ochii lui, era pasărea spaimei sale în căutarea unei crengi pe care să-și așeze buzele aripilor tremurătoare, învelișul ghimpos al unei castane aflată pe vremuri pe-o ramură la intrarea spre grădină dar ajunse acum înlăuntrul lui căruia doctorul îi spunea cancer și care creștea în liniște.”
Momentele, locurile, chipurile trecutului sunt toate evocate iar pacientul – domnul Antunes – manifestă acea libertate a spiritului de a fi în orice loc în orice moment. Suntem în același timp în martie, cu o ploaie care adesea bate în ferestre, dar și într-o vară veșnică „de fapt nici nu se afla la spital în acest martie ploios, se afla în orășel într-o lună de august”. Camera de spital este punctul de plecare al reveriilor, care ne poartă din Lisabona în sate îndepărtate populate cu bunici, unchi, vicari și figuri patriarhale. Este universul portughez al copilăriei sale, un recurs la vârsta de aur, o evaziune către afectiv, către protecție și coerență „totul pe balconul cu vedere spre munte și spre castanii cei liniștiți, cu oale și farfurii liniștite, totul numai liniște în copilărie cu excepția pompei ce scoate apa mâloasă din adâncul fântânii.”. Coordonata temporală, pentru că textul e un joc al memoriei, este eludată – el este în același timp pacientul de la patul numărul 11, adultul, fiul, nepotul, Antoninho. Vocile din jurul său se suprapun și adesea vin din timpi și spații diferite, iar teama și panica în fața sfârșitului le amestecă uneori până la confuzie ca într-un delir.
Nu este un roman ușor de dus. Este mai degrabă o polifonie cu un aflux de imagini, sunete, mirosuri, fantome, temeri și senzații care suspendă timpul. E mai mult decât o confesiune. Și nu e doar o altă carte- mărturie scrisă de cei care au învins cancerul. Ca să o parcurgi, trebuie să accepți regulile, să intri în jocul lui Antoninho, să te lași ghidat și să iei ca repere trăirile infantile ale lui în care bolnavul înspăimântat își caută un posibil refugiu. Liniaritatea prozei este oarecum zdrobită, iar un fir logic nu își găsește neapărat necesitatea în conștiința pacientului. Este efectul de carusel violent, de labirint confuz, incitant și oarecum epuizant. De alegorie. Un monolog interior, eșafodat pe zona oniricului, supus afluxului neîntrerupt al conștiinței. Gândul că moartea poate apărea oricând – „pasărea spaimei sale continua să dea ocoluri” -este omniprezent și are textura unei combinații stranie de teamă și resemnare.
Uneori reprezentările devin terifiante ( „când a murit boul cel maroniu a trebuit să i se rupă picioarele ca să-l poată băga în groapă, și chiar dacă pleoapele-i erau deja acoperite de muște de bălegar — Încă nu nimeni nu s-a întrebat dacă boul suferise și n-a luat în seamă obrajii lui umezi, își amintea de bufnetul surd ieșit din pământ când l-au trântit cu spinarea”), alteori sunt traversate de o sensibilitate tulburătoare și de o tandrețe care sapă pur și simplu în amintiri „mai mult ca sigur că nu va putea să doarmă în noaptea asta cu toată pastila lăsată pentru el în paharul de plastic, pastila a alunecat și a dispărut între cutele cearșafului și-n loc de pastilă numele spitalului imprimat pe cearșaf, dacă bunicul său i-ar împrumuta ochelarii în mod sigur ar găsi pastila, își aminti de plapuma cu ursuleți avută pe vremea când era mic, fiecare ursuleț cu câte o bonetă și străluceau de fericire, nu cinci degete ca noi, numai patru dar pentru ei erau destule și patru, iar mulțumită ursuleților boala se ducea pe pustii.”
Ca indivizi suntem de fapt o sumă a tot ceea ce am trăit vreodată (o teză în cheie faulkneriană) a tuturor întâlnirilor pe care le-am avut de-a lungul vieții, a dramelor și a plăcerilor parcurse care nu se pierd, nu se șterg, nu se închid, ci, dimpotrivă, rămân în noi. Până la urmă, viața, existența în sine, rămân un mister. Romanul lui Antunes, deși tangențial cu experiența personală, scapă de autobiografic și se inserează elegant în universal. „Dăinuie puține opere literare, eu voiam ca această carte să rămână” – spune, fără falsă, modestie Lobo Antunes.
