În anul cinci la facultatea de chimie a Universității București am avut un curs numit „Chimia Coloidală”. Era despre produse ca berea, brânzeturile, săpunurile și altele, care, conform științei, provin din „soluții coloidale”.
La prima vedere cursul părea interesant și mă gândeam că nici prea greu nu poate fi. Profesorul care ni-l preda era un tip înalt și solid, pe al cărui cap oval se zăreau câteva fire rătăcite de păr. Mi se părea asemănător – dar în alte dimensiuni- cu omulețul lui Gopo.
La curs studenții, ȋşi luau notițe după explicațiile profesorului, iar la bibliotecă exista și o carte scrisă de el, pe care ne-a recomandat-o din prima zi.
Crezusem că nu voi avea nicio problemă cu materia dar, după numai câteva cursuri, am realizat că nu înțelegeam absolut nimic din explicațiile profesorului. Și nu eram singura. Toți studenții eram copleșiți de misterul pe care cel de la catedră încerca, fără succes, să ni-l dezvăluie. Nu mai știu dacă porecla de „Marele Coloid” a primit-o pentru statura lui și forma capului, care semăna cu cea a particolelor lunguieţe din emulsii, sau datorită imposibilității noastre de a pricepe ceva din ce ne spunea. Cert este că efortul tuturor studenților pentru a-i descifra vorbele a fost inutil de la primul până la ultimul curs.
Înainte de examenul de la sfârșitul semestrului, am încercat să învăț cursul din notițele luate și am ȋmprumutat de la bibliotecă și cursul tipărit, dar n-am putut reține nimica. M-am prezentat deci la examen convinsă că-l voi rata. Convingerea mi-a rămas și după ce am tras biletul și am dat de un subiect care-mi părea străin. Mi-a fost imposibil să-mi amintesc ceva, m-am tot gândit, dar nimic.
Când mi-a venit rândul la tablă, am fost mută. Dupa ce Marele Coloid s-a uitat lung şi răbdător la mine așteptând să spun ceva, mi-a venit o idee: cum explicațiile au fost imposibil de înțeles, poate că, dacă spun ceva încâlcit și incomprehensibil, profesorul mă va aprecia. Și am dat drumul unor propoziții despre subiectul de pe bilet, soluțiile coloidale formate de săpunuri și detergenți, folosind ȋn exprimare un limbaj sofisticat și greu de urmărit. Am turuit așa, la întâmplare, insistând pe cuvintele esențiale – coloid, emulsie, particulă – și dând și câteva elemente fizico-matematice improvizate pe moment. Am repetat afirmațiile de câteva ori și apoi m-am oprit. Profesorul s-a uitat iarăşi lung la mine și mi-a cerut carnetul. L-a studiat cu atenţie, l-a răsfoit de la un cap la altul, m-a privit din nou, s scris ȋn el nota și mi-a înmânat carnetul. Când am ieșit din sală, nu l-am deschis imediat, mă gândeam că mi-o fi dat din milă un cinci și n-am vrut să văd așa o notă. Acasă totuși am prins curaj şi am dechis carnetul. Nu mi-am putut crede ochilor: era nota zece.
După o vreme, când nedumerirea inițială s-a transformat, evident, în bucurie, mi-am dat seama, din povestea cu Marele Coloid, că, în anumite situații, exprimările sofisticate și ininteligibile pot conduce la succese neașteptate.
Mi-am adus aminte recent de povestea din anii studenţiei, cu ocazia unui recital de poezie engleză dat de niște tineri luareaţi ai unui concurs. M-am gândit, în timpul recitalului, că juriul i-a recompensat pe ei precum Marele Coloid pe mine. În plus, emoția pe care mă așteptam s-o trăiesc la contactul cu poezia lor mi-a lipsit. Să fi fost de vină corectitudinea lor politică?
N-am fost singura care, în acea seară, n-am prea vibrat la poeziile premiate. Cum spunea o poetă: așa cum astăzi „muzică” e numită și o simfonie de Mozart sau Beethoven, dar și un răcnet modern care zgârie auzul, tot așa conceptul de „poezie” cuprinde o gamă largă de scrieri, apreciate uneori pe criterii neȋnţelese de publicul larg.
Mi-am spus, ȋntorcându-mă de la acel recital, că aşa cum şi după epoca „Marelui Coloid”, berea, brânzeturile și detergenții ne servesc cu același zel ca în trecut, la fel adevărata poezie, modestă, discretă, dar penetrantă, există și va rămâne mereu printre noi, ca liant al umanității pe Terra.
Desene de Adelaida Mateescu
