Printr-un joc al destinului, evocat de Marius Chivu în postfaţa la remarcabila sa traducere, prozele din “ Elefant “ sunt unul dintre testamentele lui Raymond Carver. Între artă şi moarte se ţese o tainică relaţie, ca şi cum textul ar fi o oglindire fugară a trecerii înseşi.
Şi poate că era firesc ca, în această misterioasă ordine a creaţiei, ultima istorie din acest extraordinar volum să fie o poveste despre agonia unui scriitor. În cele din urmă, scriind despre boala şi moartea lui Cehov, cel atât de admirat , Carver scria, profetic şi lipsit de patetism, despre propria sa întâlnire cu răul care avea să îl consume, fatal.
Căci intre Cehov şi Carver afinităţile ţin nu doar de timpul morţii lor ( Carver are mai puţin de un deceniu de viaţă din clipa dispariţiei lui Cehov) ci şi de empatia polifonică a prozei. Secolul XX, cel care se deschide cu moartea lui Cehov, este şi secolul lui Carver, cel care reinventează un tip de text: subtil, ambiguu, visător şi neliniştit.
Iar “Sarcina” este fereastra prin care Raymond Carver alege să privească spre moartea lui Cehov însuşi. Asemeni lui Cehov, Carver are oroare de sentimentalismul dulceag prin care literatura de duzină evocă suferinţa. Asemeni lui Cehov, Carver are capacitatea de a pătrunde în intimitatea omenescului, fără emfază pedagogicâ. Asemeni lui Cehov, Carver este fidel unei poetici a empatiei discrete, dincolo de grandilocvenţa sforăitoare.
Cehov moare, iar proza lui Carver este cronica unei despărţiri care nu mai poate fi amânate sau evitate. Ivită din frecventarea biografiei lui Henry Troyat, istoria lui Carver începe o dată cu ȋnfăţişarea bolii înseşi: restaurantul din Moscova anului 1897 este decorul în care scriitorul se intâneşte cu sângele ce curge. Hemoptizia este semnul destinului din a cărui strânsoare Cehov nu se mai poate salva.
Arta lui Carver este cehoviană prin sobrietatea tragică cu care navighează printre anii de agonie, evitând melodramatismul. Întâlnirea de pe patul de spital dintre Cehov şi Tolstoi aduce împreună iubirea şi neînţelegerea. Tolstoi îl iubeşte pe Cehov în a cărui arta dramatică nu pare să ȋntrevadă decât pauze şi semitonuri. Cât despre Cehov- agnosticul acesta nu se poate împărtăşi de promisiunea nemuririi evocate de Tolstoi. Între cei doi emoţia prieteniei este însoţită de îndepărtarea viziunii lor.
Şi cum poţi trăi, ştiind că vei muri, în cele din urmă? Cehov din proza lui Carver este un amestec, straniu, de speranţa disperată şi de treptată epuizare a trupului care îl trădează. Iubirea dă naştere căsătoriei cu Olga Knipper; întrările ei din junal sunt prinse în ţesătura prozei lui Carver, asemeni fragmentelor din epistolarul lui Cehov.
Iar staţia terminus a acestui drum către moarte este camera de hotel în care Cehov agonizează. În decorul de eleganţă aseptică moartea se instalează în viaţă, treptat. Ochiul lui Carver este atent la culorile şi semnele acestei morţi. Cehov devine, treptat, un cadavru.
Carver se insinuează ȋn acest loc al trecerii şi al despărţirii, spre a îmbrăţişa peisajul prin lentila imaginaţiei sale. Şampania pe care doctorul o aduce în cameră, cu ajutorul unui tânăr mai degrabă abulic, este semnul graţios şi straniu al unei despărţiri. Cehov moare, iar moartea se petrece cu firescul celui care nu trişat, niciodată. Medicul, scriitorul şi nepotul de iobag îşi află liniştea cea din urmă.
Textul lui Carver este epilogul imaginat în prelungirea acestei morţi. Singurătatea Olgăi Knipper se întâlneşte cu sosirea tânărului angajat al hotelului: revenirea sa este ocazia de a evoca cel din urmă ritual al trecerii lui Cehov. Stângăcia şi emoţia reţinută trăiesc în acest spaţiu saturat de durerea care nu mai poate izbucni în lacrimi. Undeva, pe un pat, corpul lui Cehov îşi aşteaptă pregătirea pentru lungul drum către patrie.
Şi astfel literatura devine anticameră a morţii. Căci nici un scriitor nu poate scrie despre propria sa moarte decât prin răsfrângerea prismatică a artei sale. Cehov din proza lui Raymond Carver este , poate, Carver însuşi. Ochiul îndreptat asupra celui de dinaintea sa este acelaşi cu care Carver se va fi contemplat pe sine însuşi, înainte de prag- cadenţa frazelor este cadenţa timpului care se duce, spre a se topi în text.
